NEOPLATONISM s. n. Doctrină filosofică din sec. III-VI care reformula filosofia lui Platon prin introducerea unor elemente din aristotelism, stoicism în strânsă legătură cu religia. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-platonisme.

neoplatonism sns [At: ȘĂINEANU, D. U. / P: ne-o~ / E: fr néoplatonisme] Doctrină filozofică antică ce reunea în mod eclectic idealismul platonic cu idei pitagoreice, stoice, sceptice și cu misticismul oriental.

NEOPLATONISM s. n. Doctrină filozofică din sec. III-VI ai cărei adepți reluau filozofia lui Platon, încercând s-o concilieze cu concepțiile mistice-religioase din Orient. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-platonisme.

NEOPLATONISM s. n. Doctrină filozofică idealistă, cu centrul în Alexandria, ai cărei adepți pretindeau că reiau filozofia platonică, pe care încercau s-o concilieze cu concepțiile mistico-religioase ale Orientului.

NEOPLATONISM s.n. Curent filozofic mistic reacționar, apărut în epoca elenistică și ajuns la apogeu în epoca de decădere a Imperiului roman, care proclamă ideea creării lumii prin „emanația” din divinitate și pe aceea a cunoașterii prin extaz mistic. [Cf. fr. néo-platonisme].

NEOPLATONISM s. n. doctrină filozofică care, reunind într-o viziune originală idealismul platonician cu idei pitagoreice, stoice și cu misticismul oriental, proclamă ideea creării lumii prin „emanația” din divinitate și pe aceea a cunoașterii prin extaz mistic. (< fr. néo-platonisme)

NEOPLATONISM n. (în sec. III-VI) Curent filozofic care a sistematizat platonismul, îmbinându-l cu ideile aristotelismului și cu cele ale neopitagorismului. [Sil. ne-o-] /<fr. néo-platonisme

neoplatonism n. sistemă filozofică, amestec de doctrinele lui Platon cu misticismul oriental.

*NEO-PLATONISM sbst. 🦉 Sistem filosofic care e un amestec din doctrinele lui Platon cu misticismul oriental [fr.].

* neoplatonízm n. O doctrină filosofică care s’a format în Alexandria (sec. III și IV după Hristos) și care amestecă oarecare ideĭ mistice ale Orientuluĭ cu ale luĭ Platone. (Principaliĭ eĭ reprezentanțĭ aŭ fost Plotin, Porfiriŭ și Iamblih).

neoplatonism (desp. ne-o-pla-) s. n.

neoplatonism (ne-o-pla-) s. n.

neoplatonism s. n. (sil. ne-o-pla-)

NEOPLATONÍSM (< fr. {i}) s. n. Reformulare a filozofiei lui Platon prin introducerea unor elemente din aristotelism, stoicism și neopitagorism și în strânsă legătură cu preocupările religioase ale vremii; inițiat de Plotin în termenii emanației, continuat de Iamblichos, cu accentul pe teurgie și magia rituală, n. a fost dezvoltat apoi, pe de o parte, în direcția teologică, dar nu creștină, prin Școala din Atena, îndeosebi în opera lui Proclos, iar pe de altă parte, în formă creștină, prin Școala din Alexandria, cel mai evident de Boethius; combinarea fermă cu creștinismul au realizat-o Augustin, el însuși neoplatonician înainte de convertire, și Dionisie Pseudo-Areopagitul. Până în 1250, n. a constituit filozofia dominantă în Europa, influența sa prelungindu-se apoi până în sec. 19 inclusiv.