NEOPLATONÍSM (< fr. {i}) s. n. Reformulare a filozofiei lui Platon prin introducerea unor elemente din aristotelism, stoicism și neopitagorism și în strânsă legătură cu preocupările religioase ale vremii; inițiat de Plotin în termenii emanației, continuat de Iamblichos, cu accentul pe teurgie și magia rituală, n. a fost dezvoltat apoi, pe de o parte, în direcția teologică, dar nu creștină, prin Școala din Atena, îndeosebi în opera lui Proclos, iar pe de altă parte, în formă creștină, prin Școala din Alexandria, cel mai evident de Boethius; combinarea fermă cu creștinismul au realizat-o Augustin, el însuși neoplatonician înainte de convertire, și Dionisie Pseudo-Areopagitul. Până în 1250, n. a constituit filozofia dominantă în Europa, influența sa prelungindu-se apoi până în sec. 19 inclusiv.