NEFER, neferi, s. m. (Înv.) 1. Soldat din vechea armată turcă. 2. Soldat pământean din corpul arnăuților; soldat care făcea parte dintr-o poteră, poteraș. – Din tc. nefer.

nefer sm [At: (a. 1742) IORGA, S. D. 234 / V: (reg) nif~ / Pl: ~i / E: tc nefer] 1 Soldat din vechea armată turcă. 2 Soldat din corpul arnăuților. 3 Soldat care făcea parte dintr-o poteră Si: poteraș. 4 (Reg; îlv) A face ~ (pe cineva) A păcăli. 5 (Reg) Membru al unei cete de haiduci.

NEFER, neferi, s. m. 1. Soldat din vechea armată turcă. 2. Soldat pământean din corpul arnăuților; soldat care făcea parte dintr-o poteră, poteraș. – Din tc. nefer.

NEFER, neferi, s. m. (Învechit) Soldat din armata turcă; soldat făcînd parte din corpul arnăuților; oștean. Nu s-arată șir de care, Șir de care ferecate, Scîrțîind împiedecate De-angarale-mpovărate, De neferi înconjurate? IOSIF, PATR. 68. De la zaveră rămaseră în țară trupe turcești, un beșli-aga, cu cîțiva neferi în fiecare județ. GHICA, S. A. 29. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi! ALECSANDRI, O. 29.

NEFER ~i m. ist. 1) Militar turc. 2) Soldat din corpul arnăuților; poteraș. /<turc. nefer

nefer m. 1. (la ieniceri) simplu soldat: temându-se nu cumva neferii, plecând, să facă neorânduieli GHICA; 2. poteraș, soldat pământean făcând parte din corpul arnăuților: cad neferii la pământ POP. [Turc. NEFER, simplu oștean].

nefér m. (turc. [d. ar.] nefer). Vechĭ. Soldat ĭenicer simplu. Soldat pămîntean din corpu arnăuților și întrebuințat ca poteraș. V. ascherliŭ.

nifer sm vz nefer

nefer s. m., pl. neferi

nefer (înv.) s. m., pl. neferi

nefer s. m., pl. neferi

NEFER s. v. arnăut.

NEFER s. (IST., MIL.) arnăut, poteraș. (~ din garda domnească.)

nefer (neferi), s. m. – Soldat turc. Tc. (arab.) nefer (Șeineanu, II, 272; Lokotsch 1533; Ronzevalle 169), cf. bg., sb. nefer. Sec. XIX, înv.