NECUVÂNTĂTOR, -OARE, necuvântători, -oare, adj. Care nu vorbește. ♦ (Substantivat) Animal. – Pref. ne- + cuvântător.

necuvântător, ~oare [At: NEAGOE, ÎNV. 3/32 / Pl: ~i, ~oare / E: ne- + cuvântător] 1 a Care nu vorbește. 2 sn (Mpl) Animal.

NECUVÂNTĂTOR, -OARE, necuvântători, -oare, adj. Care nu vorbește. ♦ (Substantivat) Animal. – Ne- + cuvântător.

necuvântător a. 1. care nu poate vorbi: ființe necuvântătoare; 2. lipsit de rațiune: animale necuvântătoare.

CUVÎNTĂTOR I. adj. verb. CUVÎNTA ¶ ¶ C. NECUVÎNTĂTOR 1 Care cuvîntează: cuvîntătoarele oi ale sfintei turme a lui Hs. (PRV.-MB.) ¶ 2 Înzestrat cu graiu, grăitor, vorbitor. II. sm. Cel ce cuvîntează.

NECUVÎNTĂTOR, -OARE, necuvîntători, -oare, adj. Care nu cuvîntă, care nu vorbește. ♦ (Substantivat, n.) Animal, pasăre. V. dobitoc. Soarele lumina orbitor, cu ape și fîșii de raze repezite să străpungă ochii oamenilor și necuvîntătoarelor. DUMITRIU, N. 227.

necuvîntătór, -oáre adj. Care nu poate cuvînta (vorbi), ca vitele.

necuvântător adj. m., pl. necuvântători; adj. f., s. f. sg. și pl. necuvântătoare

necuvântător adj. m., pl. necuvântători; f. sg. și pl. necuvântătoare

necuvântător adj. m., pl. necuvântători; f. sg. și pl. necuvântătoare

NECUVÂNTĂTOR s. v. animal.

NECUVÎNTĂTOR s. animal, creatură, dobitoc, făptură, ființă, lighioană, vietate, viețuitoare, (înv.) dihanie, săzdanie, (fig.) suflare, (înv. fig.) zidire, ziditură. (~oare ale pădurii.)

NECUVÎNTĂTOR, -OARE adj. Negativ al lui cuvîntător. Cf. neagoe, Înv. 3/32, C. CANTACUZINO, CM I, 52, MOLNAR, RET. 11/19, DRĂGHICI, R. 50/17, HOGAȘ, DR. I, 20, VIANU, m. 53, baranga, R. f. 85. ♦ (Substantivat, n. ; mai ales la pl.) Animal. Demnitarii îi mulțumiră din cap ca necuvîntătoarele și se așezară pe scaune. stancu, r. a. v, 28. În viața mea am ținut tare mult la cele necuvîntătoare. il septembrie 1960, 11. – pl.: necuvîntători, -oare. – pref. ne- + cuvîntător.