navarc sm vz navarh

navarh sm [At: CANTEMIR, IST. 85 / V: ~varc / Pl: ~i / E: ngr ναυάρχος, lat navarchus] (Înv) 1 Comandant al unei corăbii. 2 Comandant al unei flote.

năvârc, ~ă [At: PASCU, S. 206 / V: nev~ / Pl: ~rci / E: nct] 1 a (Reg; d. oameni) Mare și prost. 2 sf Persoană lipsită de inteligență. 3 a Care nu poate vorbi și auzi bine. 4 a Care se mișcă greoi.

nevârc, ~ă a vz năvârc

NAVARH s.m. (Ant.) Comandant al unei flote. [< fr. navarque, lat. navarchus, gr. nauarchos].

NAVARH s. m. (ant.) comandant al unei flote. (< fr. navarque, lat. navarchus, gr. nauarkhos)

NAVARC cf. gr. ναύαρχος „amiral”. Navărcul, Badea, munt. (Sd VII 352); Năvărcescu C., boier, 1775 (An C II 743).

năvârc, -ă, adj. (reg.) 1. mare și prost; prostălău, nătărău, idiot. 2. care nu poate vorbi și auzi bine. 3. care se mișcă greoi.

NAVARC s. m. v. navarh.

NAVARH s. m. (Învechit) Comandant al unei corăbii sau al unei flote. v. amiral. Buna chivernisala unui navarh. CANTEMIR, IST. 85. I-au poruncit să se unească cu navarhul sau admirariul și se bată cetatea Chiliei. ȘINCAI, HR. II, 39/9. Făcea cu liniște toate rînduielele, fiind navarcu (cîrmaciu cel mare a corăbiei) turburat. MAIOR, ap. GÁLDI, m. PHAN. 213, cf. LM. – pl.: navarhi. – Și: navarc s. m. – Din ngr. ναύαρχος, lat. navarchus. – Navarc < it. navarco.

NĂVÎRC, -Ă adj. (Regional; despre oameni) 1. Mare și prost; prostălău, nătărău (I). Cf. pascu, s. 206. ♦ (Substantivat, f.) Epitet pentru o persoană lipsită de inteligență, idioată. Cf. l. rom. 1959, nr. 3, 66, alr sn v h 1 240/2. 2. Care nu poate vorbi și auzi bine (Mățău-Cîmpulung). Cf. coman, gl. 3. Care se mișcă greoi (Mățău-Cîmpulung). Cf. coman, gl. – Pl.: năvîrci. – Și: nevîrc, -ă adj. l. rom. 1959, nr. 3, 66. – Etimologia necunoscută.