8 intrări

62 de definiții

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

NAȚIONAL, -Ă, naționali, -e, adj. Care este propriu sau aparține unei națiuni, unui stat, care caracterizează o națiune sau un stat; care se referă la o națiune, la un stat sau le reprezintă; care este întreținut sau instituit de stat; (despre instituții de cultură) în care se vorbește limba națiunii respective. [Pr.: -ți-o-] – Din lat. nationalis, fr. național.

NAȚIONAL-SOCIALISM s. n. Doctrină politică rasistă și naționalistă, inițiată de Hitler, bazată pe ideea superiorității rasei ariene, încercând să justifice violența, genocidul, războaiele de cotropire; nazism. [Pr.: na-ți-o-nal so-ci-a-lism] – Din germ. Nationalsozialismus, fr. national-socialisme.

NAȚIONAL-SOCIALIST, -Ă, național-socialiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține național-socialismului, privitor la național-socialism. 2. S. m. și f. Adept al național-socialismului. [Pr.: na-ți-o-nal so-ci-a-list] – Din germ. Nationalsozialist, fr. national-socialiste.

NAȚIONAL-SOCIALIST, -Ă, național-socialiști, -ste, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care aparține național-socialismului, privitor la național-socialism. 2. S. m. și f. Adept al național-socialismului. [Pr.: na-ți-o-nal so-ci-a-list] – Din germ. Nationalsozialist, fr. national-socialiste.

național, ~ă [At: IORGOVICI, O. 54/17 / P: ~ți-o~ / V: (îvr) ~le ain, ~țiu~ / Pl: ~i, ~e / E: lat nationalis, fr național] 1-2 a Care aparține (unei națiuni (4) sau) unui stat Si: (înv) naționalicesc (1-2), (îvr) naționalist (1-2), naționalnic (1-2), (nob) naționalistic (1-2). 3-4 a Care este propriu (unei națiuni (3) sau) unui stat Si: (înv) naționalicesc (3-4), (îvr) naționalist (3-4), naționalnic (3-4), (nob) naționalistic (3-4). 5-6 a Care se referă (la o națiune (4) sau) la un stat Si: (înv) naționalicesc (5-6), (îvr) naționalist (5-6), naționalnic (5-6), (nob) naționalistic (5-6). 7-8 a Care reprezintă (o națiune (4) sau) un stat Si: (înv) naționalicesc (7-8), (îvr) naționalist (7-8), naționalnic (7-8), (nob) naționalistic (7-8). 9-10 a Care este (instituit sau) întreținut de stat Si: (înv) naționalicesc (9-10), (îvr) naționalist (9-10), naționalnic (9-10), (îvr) naționalistic (9-10). 11 a (D. instituții de cultură) În care se vorbește limba națiunii (4) respective Si: (înv) naționalicesc (11), (îvr) naționalist (11), naționalnic (11), (nob) naționalistic (11). 12 a (Îs) Limbă ~ă Limbă comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni (4). 13 a (Îs) Șosea ~ă Șosea care leagă între ele centrele importante ale unei țări și a cărei întreținere este de competența administrației centrale. 14 sm (Jur; rar) Cetățean al unui stat. 15 sm (Îvr) Compatriot. 16 sm (Rar; lpl) Totalitate a oamenilor care compun o națiune (4). 17 sm Membru al unei echipe sportive a unei țări. 18 sf Echipă sportivă reprezentativă a unei țări.

național-socialism sn [At: DEX / P: ~ți-o-nal so-ci-a~ / E: ger Nationalsozialismus, fr national-socialisme] Doctrină politică și socială a Partidului Național-Socialist German, iar după 1933 doctrină oficială a Germaniei, fondată de Adolf Hitler după primul război mondial, bazată pe rasism, autoritarism, imperialism și pe superioritatea rasei ariene, al cărei reprezentant ar fi poporul german Si: nazism.

național-socialist, ~ă a [At: DEX / P: ~ți-o-nal so-ci-a~ / Pl: ~iști, ~e / E: ger Nationalsozialist, fr national-socialiste] 1-2 smf, a (Adept) al național-socialismului. 3 a Care se referă la național-socialism. 4 a Care este propriu național-socialismului.

NAȚIONAL, -Ă, naționali, -e, adj. Care este propriu sau aparține unei națiuni, unui stat, care caracterizează o națiune sau un stat; care se referă la o națiune, la un stat sau le reprezintă; care este întreținut sau instituit de stat; (despre instituții de cultură) în care se vorbește limba națiunii respective. ◊ Șosea națională = șosea care leagă centrele importante ale unei țări și a cărei întreținere se află în seama administrației centrale. [Pr.: -ți-o-] – Din lat. nationalis, fr. national.

NAȚIONAL-SOCIALISM s. n. Doctrină politică a fascismului, apărută în Germania după primul război mondial; nazism. [Pr.: na-ți-o-nal so-ci-a-lism] – Din germ. Nationalsozialismus, fr. national-socialisme.

NAȚIONAL, -Ă, naționali, -e, adj. Care se referă la națiune, care este propriu sau aparține unei națiuni, care caracterizează o națiune. Iar pe muza teatrală Să o văd națională. ALECSANDRI, T. I 283. Să nu socoți însă că eu, patriot, disprețuiesc bucatele aste naționale. NEGRUZZI, S. I 220. ◊ Problema națională = ansamblul chestiunilor politice, economice, culturale privind situația unei națiuni sau naționalități atît din punct de vedere juridic cît și faptic. Mișcare (de eliberare) națională = lupta popoarelor din țările coloniale și dependente împotriva asupririi imperialiste, pentru a obține libertatea și independența lor. Limbă națională = limbă comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. Tiparul, la noi, nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n-avem încă publicată în limba națională, măcar o istorie universală. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. Mi-au răspuns că în toate satele lor trebuie să fie școală în limba națională. GOLESCU, Î. 165. Minoritate națională v. minoritate. Sărbătoare națională v. sărbătoare. Venit național v. venit.

NAȚIONAL, -Ă adj. Referitor la o națiune; propriu unei națiuni. ♦ Limbă națională = limbă comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni; șosea națională = șosea care leagă centrele importante ale unei țări și a cărei întreținere intră în competența serviciilor naționale. // s.m. Membru al unei echipe sportive naționale. // s.f. Echipă sportivă reprezentativă a unei țări. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. national, it. nazionale].

NAȚIONAL-SOCIALISM s.n. Denumire improprie, falsă semantic, pe care și-o aroga nazismul. [Pron. -ți-o...-ci-a-. / cf. germ. Nationalsozialismus, it. nazionalsocialismo, fr. national-socialisme].

NAȚIONAL-SOCIALIST, -Ă adj. Referitor la național-socialism, propriu național-socialismului. // s.m. și f. Adept al național-socialismului; nazist. [Cf. it. nazional-socialista, fr. national-socialiste].

NAȚIONAL, -Ă I. adj. referitor la o națiune. ♦ limbă ~ă = limbă comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni; șosea ~ă = șosea care leagă centrele importante ale unei țări. II. s. m. 1. persoană care aparține unui stat prin naționalitate. 2. sportiv al naționalei. III. s. f. echipă sportivă reprezentativă a unei țări. (< fr. national, lat. nationalis)

NAȚIONAL-SOCIALISM s. n. nazism. (< germ. Nationalsozialismus, fr. national-socialisme)

NAȚIONAL-SOCIALIST, -Ă adj., s. m. f. nazist (< germ. Nationalsozialist, fr. national-socialiste)

NAȚIONAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de o națiune; propriu unei națiuni. Mișcare ~ă. 2) Care aparține unui stat; propriu unui stat. Independență ~ă. [Sil. -ți-o-] /<lat. nationalis, fr. national

național a. privitor la națiune: sărbătoare națională. ║ m. pl. 1. totalitatea celor ce compun o națiune, în opozițiune cu străinii; 2. concetățenii cari rezidă în străinătate: fiecare Stat protege pe naționalii săi. V. adunare, gardă.

* naționál, -ă adj. (d. națiune; fr. national, it. nazionale). Al națiuniĭ, al statuluĭ: caracteru național. Subst. Cetățean al unuĭ stat, în opoz. cu străin. Concetățean: consuliĭ apără interesele naționalilor lor. Adv. Ca națiunea, ca poporu: îmbrăcat național.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

național (desp. -ți-o-) adj. m., pl. naționali; f. naționa, pl. naționale

național-socialism (desp. -ți-o-, -ci-a-) s. n.

național-socialist (desp. -ți-o-, -ci-a-) adj. m., s. m., pl. național-socialiști; adj. f., s. f. național-socialistă, pl. național-socialiste

național (-ți-o-) adj. m., pl. naționali; f. națională, pl. naționale

național-socialism (-ți-o-, -ci-a-) s. n.

național-socialist (-ți-o-, -ci-a-) adj. m., s. m., pl. național-socialiști; adj. f., s. f. național-socialistă, pl. național-socialiste

național adj. m. (sil. -ți-o-), pl. naționali; f. sg. națională, pl. naționale

național-socialism s. n. (sil. -ți-o-, -ci-a-)

național-socialist adj. m., s. m. (sil. -ți-o-) socialist

Comitetul Național pentru Apărarea Păcii

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

NAȚIONAL adj. (înv.) naționalicesc, naționalnic. (Cultura ~.)

NAȚIONAL-SOCIALISM s. (POL.) nazism.

NAȚIONAL-SOCIALIST s., adj. (POL.) nazist.

NAȚIONAL adj. (înv.) naționalicesc, naționalnic. (Cultura ~.)

NAȚIONAL-SOCIALISM s. (POLITICĂ) nazism.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

ADUNAREA NAȚIONALĂ CONSTITUANTĂ A BUCOVINEI, adunare întrunită la Cernăuți în ziua de 27 oct. 1918, care a hotărît unirea acestui străvechi teritoriu românesc cu patria mamă; a ales Consiliul Național în frunte cu Iancu Flondor, care a preluat conducerea Bucovinei pînă la înfăptuirea Unirii.

ADUNAREA NAȚIONALĂ DE LA ALBA IULIA, mare adunare populară convocată la Alba Iulia la 1 dec. 1918, din inițiativa Consiliului Național Central Român, și la care reprezentanții din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș au decis, în unanimitate, unirea cu România. Moment de apogeu al luptei naționale a românilor, A. a constituit un eveniment revoluționar în cursul căruia s-au ridicat mari probleme care stăteau în fața poporului român: desăvîrșirea statului național unitar român, înfăptuirea reformei agrare democratice, asigurarea egalității în drepturi pentru naționalitățile conlocuitoare, lupta pentru instaurarea unui regim politic democratic. Eșuînd tratativele duse la Arad cu noul guvern ungar al contelui Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române a fost lansat un manifest Către popoarele lumii, prin care se făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației românești și, în consecință, hotărîrea națiunii române de „a-și înființa pe teritoriul locuit de dînsa statul său liber și independent”. În vederea realizării acestui deziderat, în finalul manifestului se cerea sprijinul întregului popor român „cu care una vom fi de aici înainte în veci”. La Adunarea Națională ținută în ziua de 1 dec. 1918 în sala casinei din Alba Iulia participă 1.228 de delegați (deputați) aleși în circumscripțiile electorale, precum și de diferite instituții și organizații politice, culturale, profesionale, de învățămînt, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a. În același timp, pe numele Adunării Naționale au sosit mii de adrese de adeziune cu sute de mii de semnături din toate părțile Transilvaniei. În numele Comitetului de organizare s-a propus alegerea unui Birou al Adunării, format din: Gheorghe Pop de Băsești, episcopii Ioan I. Pop și Demetriu Radu – președinți, Ștefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Ioan Flueraș – vicepreședinți, precum și a unui secretariat. în componența a nouă personalități transilvănene. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, salutînd pe cei prezenți, declară Adunarea de la Alba Iulia „constituită și deschisă”. Cuvîntarea solemnă rostită de Vasile Goldiș face o schiță de istorie românească și se încheie cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți (la Alba Iulia în ziua de 1 dec. 1918), decretează „unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dînșii cu România”. Apoi, la tribuna adunării au luat cuvîntul reprezentanții celor două partide politice: Iuliu Maniu (Partidul Național Român) și Iosif Jumanca (Partidul Social-Democrat), care evocînd lupta poporului român pentru unitate națională și dreptate socială, au subliniat rolul pozitiv al Unirii pentru dezvoltarea societății românești. Proiectul de rozoluție propus de V. Goldiș a fost adoptat de Marea Adunare Națională cu ovații prelungite, manifestîndu-se astfel nestrămutata hotărîre pentru înfăptuirea Marii Uniri. Pentru cîrmuirea Transivaniei pînă la întocmirea Constituantei, Adunarea Națională hotărăște alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național compus din 250 de membri, dintre care 200 să fie aleși de A. imediat, iar restul de 50 să fie cooptați de către însuși Marele Sfat Național. Acesta, la rîndul său numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, alcătuit din 15 membri, prezidat de Iuliu Maniu. După săvîrșirea actului istoric, cei peste 100.000 DE participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia adunați pe cîmpul lui Horea aprobă cu aclamații entuziaste hotărîrea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. În timp ce la Alba Iulia se hotăra actul istoric al Unirii, în satele și orașele Transilvaniei aveau loc adunări de solidarizare și aprobare a hotărîrilor luate. Două săptămîni mai tîrziu, actul Unirii a fost înmînat în cadru solemn regelui Ferdinand I, în ziua de 14 dec. 1918, de către o delegație a Marelui Sfat Național alcătuită din: V. Goldiș, Al. Vaida-Voevod și episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu. În cuvîntul rostit cu acest prilej, V. Goldiș făcînd unele considerații asupra actului Unirii, pe care-l aprecia ca o cerințăa istoriei și civilizației umane, arăta „că prin această unire, după cea a Basarabiei și apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc, unirea într-un singur stat al tuturor românilor”. Prin decretele legii din 11/14 și 18/30 dec. 1918, Consiliul de Miniștri, iar la 29 dec. 1918, Parlamentul au ratificat reunirea tuturor provinciilor istorice românești cu Țara-mamă, România. Încununare a aspirațiilor de veacuri ale poporului român pentru eliberare națională, rezultat al luptei duse de forțele social-politice ale vremii, Unirea din 1918 – eveniment cardinal în istoria românilor – a marcat desăvîrșirea procesului de realizare a statului național unitar, a creat cadrul propice pentru o mai accentuată evoluție a economiei, științei și culturii. Ziua de 1 Decembrie a fost declarată, în 1990, de Parlament, ca zi națională a României.

AGENZIA NATIONALE STAMPA ASSOCIATA [agenția naționale] v. ANSA.

BLOCUL NAȚIONAL-DEMOCRATIC (B.N.D.), coaliție de forțe politice alcătuită în iun. 1944 din Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist. Programul său viza: scoaterea României din războiul dus alături de Germania, alăturarea la coaliția Națiunilor Unite, revenirea la un regim democratic. A girat din punct de vedere politic actul de la 23 august 1944, cîte un reprezentant al celor patru partide făcînd parte din guvern. Și-a încetat activitatea în oct. 1944.

CONSILIUL NAȚIONAL ROMÂN CENTRAL, organ politic suprem, constituit la 30 oct. 1918 la Budapesta (la Arad din 2 nov. 1918), din cîte șase reprezentanți ai Partidului Național Român și ai Partidului Social-Democrat Român. A avut atribuțiile unui guvern provizoriu al Transilvaniei, conducînd acțiunea de înlăturare a vechilor autorități ungare și înlocuirea lor cu consilii naționale române. Condus de Șt. Cicio Pop. A pregătit și organizat Adunarea Națională de la Alba Iulia, care a hotărît, la 1 decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu România. Și-a încetat activitatea o dată cu crearea Consiliului Dirigent.

FRONTUL NAȚIONAL DEMOCRAT (F.N.D.), coaliție a forțelor politice de stânga, creată în oct. 1944 din inițiativa P.C.R. La F.N.D. au aderat Partidul Social-Democrat, Comisia de organizare a mișcării sindicale, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Uniunea Tineretului Comunist, Madosz-ul (ulterior Uniunea Populară Maghiară) și alte organizații.

FRONTUL RENAȘTERII NAȚIONALE, partid politic unic în stat (primul partid de „masă” din istoria României), înființat la 28 iun. 1938, care cuprindea în rândurile sale pe toți cetățenii țării, cu excepția militarilor activi și a judecătorilor, având drept scop sprijinirea monarhiei în general și a regimului autoritar al regelui Carol II. Șeful suprem al F.R.N. era regele. La alegerile parlamentare din 1 iun. 1939, deputații și senatorii au fost obligați să depună jurământ de credință față de rege și să poarte uniforma F.R.N. (de culoare albastră). La 20 ian. 1940 s-a instituit funcția de președinte, în care a fost numit Al. Vaida-Voevod, iar la 22 iun. 1940, Carol II a hotărât transformarea F.R.N. în Partidul Națiunii, declarat „partid unic și totalitar”, sub conducerea supremă a regelui. Desființat prin Decretul din 9 sept. 1940.

FRONTUL SALVĂRII NAȚIONALE (F.S.N.) 1. Organism al puterii de stat constituit, la București, în 22 dec. 1989, ca urmare a evenimentelor revoluționare din 16-22 dec., având drept scop „instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român”. Hotărând dizolvarea tuturor structurilor de putere ale fostului regim dictatorial, întreaga putere de stat a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale (C. f. S. n.), în care au fost desemnați, provizoriu, ca membri (fără consultarea prealabilă a unora dintre aceștia) Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, László Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Stănculescu, Aurel Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bârlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Dan Marțian, căpitan Mihai Lupoi, Ion Iliescu ș.a. În teritoriu, se hotărăște constituirea de consilii județene, municipale, orășenești și comunale ale F.S.N. Platforma-program a F.S.N. cuprindea deziderate ca: abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri libere în luna aprilie; separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat; elaborarea unei noi Constituții; respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale; restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței ș.a. La 26 dec., a fost ales în funcția de președinte Ion Iliescu care a numit în calitate de prim-min. al României, până la Alegeri, pe Petre Roman. La începutul anului 1990, societatea românească, marcată de cele patru decenii și jumătate de dictatură comunistă, a traversat în câteva rânduri (12 ian., 23 ian., 28-29 ian., 18 febr. 1990 ș.a.) puternice crize politice, succesiunea evenimentelor devenind deosebit de rapidă și densă. La 23 ian. C. f. S. n. hotărăște participarea F.S.N. (care în febr. se constituie în partid politic) la alegeri, în contextul deținerii puterii politico-legislative, ceea ce a provocat protestul unor partide. Reprezentanții partidelor politice și cei ai C. f. S. n. cad de acord asupra constituirii Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.), format prin restructurarea C. f. S. n. și reprezentare egală, cu câte trei membri, a partidelor constituite până la acea dată (50% din totalul membrilor C.P.U.N.). 2. Partid politic creat în febr. 1990, la București, care s-a autodefinit „formațiune politică democratică, de largă cuprindere socială, ce urmărește transformarea societății românești pe baza valorilor democrației, libertății și demnității”. Președinte: Ion Iliescu (din apr. 1990; în urma alegerilor din 20 ami 1990, candidând din partea F.S.N., este ales președinte al României); Petre Roman, lider național (din mart. 1991) și președinte al F.S.N. (din apr. 1992). În condițiile existenței, în partid, a unor acute divergențe privind căile de trecere a României la economia de piață și a instituirii statului de drept, F.S.N. se scindează în partidele: Frontul Salvării Naționale (din mai 1993, Partidul Democrat-F.S.N.) și Frontul Democrat al Salvării Naționale (din iul. 1993, Partidul Democrației Sociale din România – P.D.S.R.).

JASPER NATIONAL PARK [dʒæspər næʃənəl park], parc național în Canada (statul Alberta), în M-ții Stâncoși; 10.100 km2. Cuprinde lacuri (Maligne), cascade, izvoare fierbinți, ghețari, vârfuri muntoase și păduri de conifere. Înființat în 1907. Aici se află stațiunea climaterică Jasper (1.058 m alt.). Turism dezvoltat.

JURNALUL NAȚIONAL, revistă săptămânală de critică și de informație literară, apărută la Iași (1 ian.-31 dec. 1939), sub direcția lui G. Călinescu; a fost interzisă, din cauza orientării ei democratice. O nouă serie a apărut la București (1947-1948); reapare (din 1990).

KALAHARI GEMSBOK NATIONAL PARK [kaləhá:ri dʒemzbok næʃənəl park], parc național situat în perimetrul de NV al Republicii Africa de Sud și cel de SV al Botswanei, extins pe 9,6 mii km2. Înființat în 1931, ocrotește o faună bogată (lei, leoparzi, hiene, antilope, bivoli, struți ș.a.).

NATIONAL GALLERY [næʃənl gæləri], muzeu național britanic cu sediul la Londra, fundat în 1824 și instalat, din 1838, într-o clădire din Trafalgar Square. Conține una dintre cele mai importante colecții de pictură occidentală de la primitivi la impresioniști. Într-o clădire alăturată se găsește National Portrait Gallery, care include portretele principalelor personalități ale istoriei Angliei.

NATIONAL GALLERY OF ART [næʃənl gæləri əv a:rt], muzeu înființat de Andrew W. Mellon și deschis în 1941, la Washington. Cuprinde colecții bogate de pictură și sculptură medievală, renascentistă și modernă europeană, modernă americană și artă decorativă extrem-orientală.

NATIONAL GEOGRAPHY SOCIETY [næʃənl dʒiəgræfik səsájəti], societate științifică fondată în 1888, la Washington, cu scopul răspândirii cunoștințelor geografice, care în prezent număr peste 5,5 mil. de membri din toate țările lumii. Societatea finanțează expediții științifice, explorări de noi teritorii, studii arheologice, publicarea de cărți și atlase geografice etc. De la întemeiere, publică lunar revista „National Geographic Magazine”.

NAȚIONÁL-SOCIALÍSM (< germ., fr.) s. n. Doctrină politică inițiată de A. Hitler imediat după primul război mondial. Doctrima n.-ș., expusă în „Mein Kampf” (1925-1927), a devenit ideologia Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani, iar din 1933 ideologia oficială a Germaniei naziste. Bazată pe teoria superiorității rasei ariene, al cărei reprezentant „pur” ar fi poporul german, a fost rasistă și naționalistă, încercând să justifice violența, genocidul, războaiele de cotropire. Sin. nazism.

OPERA NAȚIONALĂ DIN BUCUREȘTI, instituție de spectacol inaugurată în 1921, cu Lohengrin de Wagner, sub bagheta lui G. Enescu. Cea mai importantă scenă lirică a țării. Repertoriu ce a cuprins de-a lungul timpului peste 150 de titluri de operă și balet, de o mare varietate. Spectacolele se desfășoară în actualul sediu din 1953 (inaugurat la 9 ian. 1954). A fost slujită de generații succesive de soliști prestigioși precum: Petre Ștefănescu-Goangă, Zenaida Pally, Nicolae Herlea, Arta Florescu, Elena Cernei, Octav Enigărescu, Magda Ianculescu, Valentin Teodorian, Mihail Arnăutu, David Ohanesian, Nicolae Florei, Garbis Zobian, Cornel Stavru, Dan Iordăchescu, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Felicia Filip, Roxan Briban sau balerini ca Irinel Liciu, Gabriel Popescu, Gheorghe Cotovelea, Alexa Mezincescu, Ileana Iliescu, Magdalena Popa, Gelu Barbu, Ioan Tugearu, Mihai Babușka, Tiberiu Almosnino, Corina Dumitrescu ș.a. Turnee în întreaga lume.

ORCHESTRA NAȚIONALĂ RADIO, ansamblu simfonic înființat, în 1928, de M. Jora, cu scopul de a susține concerte simfonice publice, difuzate la radio în direct. Una dintre primele orchestre radio din Europa. Prezintă publicului partituri celebre și prime audiții, din creația universală și românească alături de dirijori și soliști de valoare. Realizează înregistrări și turnee.

PARTIDUL NAȚIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA (P.N.R.), partid politic creat, la 12 mai 1881, prin unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria (constituit la 7 febr. 1869) cu Partidul Național Român din Transilvania (8 mart. 1869). Constituirea noului partid și adoptarea programului său au grupat, pentru prima dată, toate elementele politice românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, pe baza unei platforme politice și de acțiune comune privind: lupta pentru recâștigarea autonomiei Transilvaniei (pierdute prin compromisul austro-ungar din 1867), dreptul de a folosi limba română în administrație și justiție în toate regiunile locuite de români, revizuirea Legii naționalităților din dec. 1868, în sensul recunoașterii egalității în drepturi a tuturor naționalităților, adoptarea unei noi legi electorale vizând lărgirea dreptului de vot, numirea în funcții administrative, în ținuturile locuite de români a cetățenilor de etnie română sau care cunosc limba română și obiceiurile poporului român, lupta pentru menținerea autonomiei bisericilor și a școlilor confesionale românești, lupta împotriva tendințelor de deznaționalizare manifestate de organele statului. Conferința națională de unificare de la Sibiu l-a împuternicit pe George Barițiu cu redactarea unui memoriu („Memoriul explicativ”), care să analizeze, sub toate aspectele, situația din monarhia austro-ungară. Roadele platformei de acțiune nu întârzie să se arate. La 8/20 ian. 1892 este convocată, la Sibiu, o Conferință extraordinară a P.N.R., care hotărăște, în condițiile intensificării asupririi maghiare, alcătuirea unui Memorandum către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând o expunere a revendicărilor celor peste trei milioane de români din monarhia austro-ungară și o critică sistematică a politicii naționale intolerante a guvernului ungar. Memorandum-ul, care s-a bucurat de puternice manifestații ale românilor de pretutindeni, a marcat un moment deosebit de important în istoria mișcării naționale a românilor transilvăneni, inaugurând o nouă etapă de luptă susținută pentru victoria revendicărilor românești. În pofida ordonanței guvernului ungar de dizolvare a P.N.R. (iun. 1894), se acționează pentru întărirea organizatorică a partidului. Convocată la Sibiu (10/23 ian. 1905), Conferința P.N.R. alege un nou program politic: recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltare etnică și constituțională, respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților, garantarea prin lege a dreptului de întrunire și organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal și secret, reducerea impozitului pentru pământ și introducerea contribuției progresive după venit, împroprietărirea, în măsura posibilităților, a țăranilor din proprietățile statului, inalienabilitatea și indivizibilitatea minimului de proprietate, asigurări de stat pentru boală și bătrânețe, medici și medicamente pentru săraci etc. Potrivit noii linii tactice de participare la viața electorală și parlamentară, P.N.R. obține în alegerile din 1905 opt mandate, în 1906, 15, iar în 1910, a urmare a măsurilor represive ale guvernului ungar, doar cinci mandate. Întrunit la Oradea (12 oct. 1918), Comitetul Executiv al P.N.R., adoptă, în unanimitate, o Declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere” (în temeiul dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa). Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei și se constituie un „Comitet de acțiune” cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș. La 18 oct. 1918, dr. Alexandru Vaida-Voevod, membru marcant al P.N.R., citește în parlamentul ungar de la Budapesta Declarația de autodeterminare și despărțire a românilor transilvăneni de Ungaria, elaborată de Comitetul Executiv al partidului, iar la 30 oct. 1918 se constituie Consiliul Național Român (inițial cu sediul la Budapesta, iar din 3 nov., la Arad), organ de conducere al românilor transilvăneni, format sin șase reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu). Ca unic for de conducere al românilor transilvăneni, a organizat în comune, comitate și orașe gărzi naționale și gărzi civile sătești pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”, preluând puterea în întreaga Transilvanie. Eșuând tratativele duse la Arad (15-15 nov.) cu reprezentanții Consiliului Național Maghiar și ai guvernului Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române, este lansat un manifest, intitulat Către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației române „de a-și înființa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber și independent”. În aceste împrejurări, Marele Sfat Național din Transilvania convoacă pe 1 dec. 1918 Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care hotărăște unirea necondiționată și pentru totdeauna cu România a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Pentru cârmuirea Transilvaniei până la alcătuirea Constituantei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative, numită Marele Sfat Național, care la rându-i numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, vicepreședintele P.N.R., care s-a ocupat de instituirea administrației românești pe teritoriul Transilvaniei; de asemenea, Consiliul Dirigent a adoptat Legea pentru reforma agrară în Transilvania, precum și Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toți bărbații, începând cu vârsta de 21 ani. P.N.R. a câștigat majoritatea voturilor în Transilvania, cu prilejul primelor alegeri parlamentare (nov. 1919, în baza votului universal și la scara României întregite, clasându-se pe primul loc față de celelalte formațiuni politice: P.N.L., Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Țărănesc, Partidul Național-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina etc.); participă la guvernul Blocului parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Pe fondul controverselor iscate în sânul partidului după Unirea din 1918, privind viitorul P.N.R., o grupare condusă de Octavian Goga părăsește partidul și fuzionează (apr. 1920) cu Partidul Poporului. În vederea contracarării dominației liberale în viața politică a țării, Iuliu Maniu, în calitatea de președinte al partidului, ia inițiativa creării unui mare partid de guvernământ prin fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat (nov. 1922), cu Partidul Naționalist al Poporului (mart. 1925), iar în 10 oct. 1926, cu Partidul Țărănesc, punându-se astfel bazele Partidului Național-Țărănesc. Președinți: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Barițiu (1884-1888), Ioan Rațiu (1889-1890), Vincențiu Babeș (1890-1902), Gheorghe Pop de Băsești (1903-1919), Iuliu Maniu (1919-1926). A editat publicațiile: „Tribuna” (1884-1903), „Lupta” (1906-1910), „Românul” (1911-1916; oct.-dec. 1918), „Patria” (1919-1926).

PARTIDUL NAȚIONAL-LIBERAL (P.N.L.), partid creat în ian.-mart. 1875, cu prilejul închegării coaliției grupărilor liberale „Coaliția de la Mazar-Pașa” (după numele musulman al englezului Stephen Bartlett Lakeman, în casa căruia a avut prima consfătuire), punându-se bazele Partidului Liberal, al cărui nucleu l-a format gruparea liberală-radicală, constituită în 1861, și căruia, în 1867, i s-au raliat liberalii din jurul lui Mihail Kogălniceanu se consolidează definitiv în timpul guvernării liberale din perioada 1876-1888 (cea mai lungă guvernare de partid din istoria Regatului României), devenind cel mai puternic partid politic din țară, și cel mai mult timp la guvernare (1867-1868, 1876-1888, 1895-1899, 1901-1904, 1907-1910, 1914-1917, 1918, 1922-1926, 1927, 1933-1937). Cu o bază socială extrem de diversă, reprezentativă pentru cele m ai diferite categorii sociale și având în frunte reprezentanți ai familiei Brătianu (cu excepția anilor 1892-1909 și 1930-1933), P.N.L. va juca un rol determinant în cristalizarea, consolidarea și modernizarea structurilor social-economice și politice ale societății românești, în proclamarea independenței de stat a României (1877-1878), iar în anii Primului Război Mondial în pregătirea diplomatică și politică a înfăptuirii Marii Uniri (1918); după aceea, mai ales în răstimpul guvernării (1922-1926), va avea un rol însemnat în punerea bazelor noilor structuri ale statului român și ale noului regim social-politic postbelic. De-a lungul istoriei sale, P.N.L. cunoaște, mai ales între 1880 și 1908, numeroase frământări, în sânul lui manifestându-se mai multe disidențe (gruparea liberal-radicalilor – C.A. Rosetti; gruparea liberalilor de stânga – P.S. Aurelian; gruparea liberalilor tineri – „Oculta”). După 1930 partidul traversează iarăși o perioadă de tensiuni și frământări, soldate cu crearea unor grupări politice (gruparea liberalilor „bătrâni” – I.G. Duca, gruparea liberalilor „tineri” – Gh. Tătărescu și gruparea liberalilor „georgiști” – Gh. Brătianu), interzis la 30 mart. 1938, în urma decretului regal de dizolvare a partidelor politice, va continua să activeze prin liderii săi până în anul 1944. În nov. 1947, în condițiile reprimării partidelor politice, conducerea P.N.L. anunță încetarea activității politice a tuturor organizațiilor liberale. În dec. 1989, un Comitet de inițiativă, constituit din 12 persoane vechi membri ai partidului, a reluat activitatea oficială a P.N.L., consfințită prin decizia civilă a Tribunalului Municipal București din 15 mart. 1990. P.N.L. a făcut parte, prin trei reprezentanți din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N.) creat la 9 febr. 1990, ca organ legislativ și al puterii de stat pentru conducerea țării până la alegerile parlamentare și prezidențiale din 20 mai 1990. La 31 mart. 1990, are loc primul Congres al partidului, care adoptă Statutul, Programul și alege conducerea: președinte Radu Câmpeanu. Continuator al gândirii liberale, în programe se regăsesc idei ca: restructurarea și dezvoltarea economiei, în care statul să aibă un rol subsidiar, garantarea proprietății private, privatizarea treptată a unităților economice, stimularea inițiativei individuale, dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc, separația puterilor în stat, respectarea și garantarea drepturilor fundamentale ale omului și ale cetățeanului, libertatea de exprimare și a presei, garantarea libertății tuturor cultelor religioase, respectarea drepturilor minorităților naționale, reintroducerea și garantarea libertății sindicale și a dreptului de grevă etc. La alegerile parlamentare (20 mai 1990), P.N.L. a obținut 29 de mandate de deputați și 10 de senatori, iar candidatul la președenție al P.N.L., Radu Câmpeanu, a obținut locul doi, cu 10,64% din voturi. Ca urmare a neînțelegerilor dintre vechii liberali și grupul tinerilor liberali se produce prima sciziune (12 iul. 1990), ultimii, excluși din P.N.L., înființează Partidul Liberal-Aripa Tânără; la 18 oct. 1990, Partidul Socialist Liberal (Nicolae Cerveni) fuzionează cu P.N.L., până în apr. 1992, când o parte din membrii acestei formațiuni politice s-au retras din partid, întemeind P.N.L.-Convenția Democratică (P.N.L.-C.D.) reprezentând, de fapt, a doua sciziune în partid. P.N.L. a participat, alături de alte partide politice, la constituirea Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), transformată (26 nov. 1991) în Convenția Democratică din România (C.D.R.). În guvernul Theodor Stolojan (1-16 oct. 1991, 16 oct. 1991-19 nov. 1992), P.N.L. a deținut două ministere și un secretariat de stat la Ministerul Afacerilor Externe. La alegerile locale (9 febr. 1992), P.N.L. a obținut 14 mandate de primar, 576 de consilieri locali și 30 de consilieri județeni, dar la alegerile parlamentare, P.N.L (care părăsise C.D.R. la 11 apr. 1992), candidând pe liste proprii, nu a reușit să treacă pragul electoral de 3%, necesar intrării în Parlament. În aceste condiții, se constituie în sânul partidului Grupul de Reformă Morală și Politică vizând schimbări în conducerea P.N.L.; excluși din P.N.L. (2 dec. 1992), membrii Grupului formează (21 febr. 1993) împreună cu P.N.L.-A.T. și cu o grupare desprinsă din P.N.L.-C.D. Partidul Liberal 1993 (PL ’93). Congresul de la Brașov (26-27 febr. 1993) hotărăște fuziunea cu Noul Partid Liberal (grupare desprinsă din P.N.L.-A.T.); Mircea Ionescu-Quintus preia funcția de președinte, înlocuindu-l pe Radu Câmpeanu. Președintele P.N.L., M. Ionescu-Quintus face publică (3 dec. 1993) hotărârea Biroului Permanent al partidului ca Radu Câmpeanu să fie „decăzut” din toate funcțiile de partid, pentru încălcarea statutului partidului și a conduitei liberale, prin nerespectarea de către acesta a deciziei luate la Congresul din 26-27 febr. 1993 de înlocuire a sa din funcția de președinte al P.N.L. La București și Brașov sunt convocate două congrese (5 febr. 1994) ale celor două aripi din P.N.L. (conduse de R. Câmpeanu și respectiv M. Ionescu-Quintus), care se consideră fiecare reprezentantă legitimă a partidului. Tribunalul Municipal București decide (21 oct. 1994) că aripa Ionescu-Quintus este reprezentanta legală a P.N.L. Gruparea liberală Radu Câmpeanu constituie un nou partid (9 mai 1995), denumit Partidul Național Liberal (Câmpeanu). P.N.L. (Quintus) reintegrează partidul în C.D.R. (20 dec. 1994), pe listele căruia va candida la alegerile locale (iun. 1996) și parlamentare (3 nov. 1996), reușind să obțină 23 de mandate în Camera Deputaților și 17 în Senat. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., codus de Victor Ciorbea, a deținut cinci ministere, iar în cele conduse de Radu Vasile și Mugurel Isărescu trei ministere și secretariatul general al guvernului. În apr. 1997, P.N.L. a absorbit P.N.L.-C.D. (Al. Popovici), iar după Congresul din 16-17 mai 1997, care aduce unele modificări la Statut, adoptă un nou program și se reînființează funcție de vicepreședinte, ocupată de Valeriu Stoica; are loc fuziunea, prin absorbție, a Partidului Alianței Civice (28 mart. 1998) și a Partidului Liberal (7 sept. 1998). După mai multe tratative cu P.N.Ț.-C.D. privind modificarea Statului Alianței, cât și a condițiilor de participare la alegerile locale și parlamentare, P.N.L. se autosuspendă din C.D.R. În aceste condiții participă pe liste proprii în alegerile locale (iun. 2000), obținând 8,50% din numărul mandatelor pentru primari, 10,02 pentru consilieri locali și 9,31% pentru consilieri județeni; la alegerile parlamentare (26 nov. 2000) a obținut 30 de mandate de deputați și 13 de senatori; candidatul partidului pentru președenție, Theodor Stolojan s-a plasat pe locul trei, cu 11,78% din voturi. În turul doi al prezidențialelor din 10 dec., unde s-au confruntat Ion Iliescu și Vadim Tudor, P.N.L. a recomandat electoratului să voteze „împotriva extremismului”. După analizarea rezultatelor alegerilor (2 dec.) P.N.L. a semnat (27 dec. 2000) cu P.S.D.R. un protocol de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare pe probleme specifice (protocolul a fost reziliat la 18 apr. 2001, P.N.L. asumându-și în totalitate rolul de partid de opoziție). Congresul P.N.L. (17-18 febr. 2001) alege ca președinte al partidului pe Valeriu Stoica (în urma retragerii lui Mircea Ionescu-Quintus), modifică Statutul (în sensul acordării filialelor teritoriale a dreptului de veto asupra listelor electorale pentru Parlament și a ordinii candidaților înscriși pe liste) și adoptă un nou Program. La 19 ian. 2002 are loc congresul de unificare, prin absorbție, a partidului Alianța pentru România (Ap.R.), Teodor Meleșcanu devenind vicepreședinte al P.N.L. Președintele Valeriu Stoica, învinovățit de o mare parte a membrilor Biroului Permanent Central de o oarecare lipsă de popularitate a partidului, renunță (11 iul. 2002) de a mai candida la Congresul Extraordinar (24-25 aug. 2002), recomandând pe Theodor Stolojan, care este ales președinte, cu o majoritate covârșitoare de voturi față de contracandidatul său Ludovic Orban. Congresul adoptă un nou statut și un nou program, care pune accentul pe coeziunea P.N.L. și eficientizarea activității sale. Pentru realizarea unei opoziții eficiente, la 6 și, respectiv, 11 febr. 2003, sunt semante protocoale de colaborare între grupurile parlamentare P.N.L.-P.D. din Camera Deputaților și Senat. În paralel, P.N.L. a început negocieri de fuziune cu Uniunea Forțelor de Dreapta și P.N.L. (Câmpeanu). La 18 apr. 2003 are loc Congresul extraordinar al P.N.L., care a hotărât fuziunea prin absorbție a partidului Uniunea Forțelor de Dreapta. Congresul extraordinar al P.N.L. (27 sept. 2003) aprobă, în unanimitate, fuziunea prin absorbție a P.N.L.-Câmpeanu; Radu Câmpeanu este numit de către Congres președinte fondator al P.N.L.-1990. La 28 sept. 2003 au loc, simultan, congresele P.N.L. și P.D. de adoptare a „Alianței pentru Dreptate și Adevăr”, P.N.L.-P.D., care și-a propus: consolidarea statului de drept, garantarea și respectarea proprietății private, realizarea unei economii de piață funcționale, stimularea spiritului demersurilor pentru integrarea României în structurile euro-atlantice. Membru al Internaționalei Liberale (din mart. 1999). Președinți: Ion C. Brătianu (1875-1891; până în 1882-1883, împreună cu C.A. Rosetti), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A. Sturdza (1892-1909), Ion I.C. Brătianu (1909-1927), Vintilă I.C. Brătianu (1927-1930), Ion Gh. Duca (1930-1933), Constantin I.C. Brătianu (1934-1947), Radu Anton Câmpeanu (1990-1993), Mircea Ionescu-Quintus (1993-2001), Valeriu Stoica (2001-2002), Theodor Stolojan (2002-2004), Călin Popescu Tăriceanu (2004-2009), George Crin Laurențiu Antonescu (2009-). Editează publicațiile: „Românul” (1866-1884); „Voința națională” (1884-1914); „Viitorul” (1914-1945; 1990-1992); „Liberalul” (1946-1947; 1990-1991).

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).

PEAK DISTRICT NATIONAL PARK [pi:k dístrikt næʃənl pa:k], parc național (1.400 km2) localizat într-o regiune de podiș din partea central-nrodică a Angliei, la capătul sudic al m-ților Pennini. Alt. max.: 636 m. terenuri mlăștinoase, cu vegetație și faună bogate.

QUEEN ELIZABETH NATIONAL PARK [kuin ilizəbeth nashənəl pa:rk] v. Ruwenzori.

RAINBOW BRIDGE NATIONAL MONUMENT [réinbou bridʒ næʃənəl mónjument], unul dintre cele mai mari poduri naturale din lume, situat în V S.U.A., în SE statului Utah, în Rezervația indienilor navajo, lângă granița cu Arizona. Format într-o zonă de platou calcaros, arcul podului are 88 m înălțime, 94 m lungime și 85 m deschidere. Explorat în 1909 de dr. Byron Cummings și W.B. Douglas. Declarat monument național în 1910.

SEQUOIA NATIONAL PARK, arie protejată în V S.U.A. (California), situată pe pantele V ale lanțului muntos Sierra Nevada, la 89 km N de Los Angeles; 3.427 km2. A fost declarată parc național la 25 sept. 1890, incluzând și Mount Whitney de 4418 m alt. (cel mai înalt din California). Parcul ocrotește arborii giganți de sequoia. La marginea de E a parcului sunt numeroase lacuri dlaciare cu adâncimi de până la 915 m.

Intrare: national
national
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: Banca Națională
Banca Națională substantiv feminin
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • Bancă Naționa
  • Banca Naționa
plural
  • Bănci Naționale
  • Băncile Naționale
genitiv-dativ singular
  • Bănci Naționale
  • Băncii Naționale
plural
  • Bănci Naționale
  • Băncilor Naționale
vocativ singular
plural
Intrare: Marea Adunare Națională
Marea Adunare Națională substantiv feminin compus
substantiv feminin compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • Mare Adunare Naționa
  • Marea Adunare Naționa
plural
genitiv-dativ singular
  • Mari Adunări Naționale
  • Marii Adunări Naționale
plural
vocativ singular
plural
Intrare: național
național adjectiv
  • silabație: na-ți-o-nal info
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • național
  • naționalul
  • naționalu‑
  • naționa
  • naționala
plural
  • naționali
  • naționalii
  • naționale
  • naționalele
genitiv-dativ singular
  • național
  • naționalului
  • naționale
  • naționalei
plural
  • naționali
  • naționalilor
  • naționale
  • naționalelor
vocativ singular
plural
naționale
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
națiunal
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: național-socialism
național-socialism substantiv neutru (numai) singular
  • silabație: na-ți-o-nal-so-ci-a-lism info
substantiv neutru compus
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • național-socialism
  • național-socialismul
plural
genitiv-dativ singular
  • național-socialism
  • național-socialismului
plural
vocativ singular
plural
Intrare: național-socialist (adj.)
național-socialist1 (adj.) adjectiv
  • silabație: na-ți-o-nal-so-ci-a-list info
adjectiv compus
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • național-socialist
  • național-socialistul
  • național-socialistă
  • național-socialista
plural
  • național-socialiști
  • național-socialiștii
  • național-socialiste
  • național-socialistele
genitiv-dativ singular
  • național-socialist
  • național-socialistului
  • național-socialiste
  • național-socialistei
plural
  • național-socialiști
  • național-socialiștilor
  • național-socialiste
  • național-socialistelor
vocativ singular
plural
Intrare: național-socialist (s.m.)
național-socialist2 (s.m.) substantiv masculin admite vocativul
  • silabație: na-ți-o-nal-so-ci-a-list info
substantiv masculin compus
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • național-socialist
  • național-socialistul
plural
  • național-socialiști
  • național-socialiștii
genitiv-dativ singular
  • național-socialist
  • național-socialistului
plural
  • național-socialiști
  • național-socialiștilor
vocativ singular
  • național-socialistule
plural
  • național-socialiștilor
Intrare: național-socialistă
național-socialistă substantiv feminin admite vocativul
  • silabație: na-ți-o-nal-so-ci-a- info
substantiv feminin compus
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • național-socialistă
  • național-socialista
plural
  • național-socialiste
  • național-socialistele
genitiv-dativ singular
  • național-socialiste
  • național-socialistei
plural
  • național-socialiste
  • național-socialistelor
vocativ singular
  • național-socialistă
plural
  • național-socialistelor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

național, naționaadjectiv

  • 1. Care este propriu sau aparține unei națiuni, unui stat, care caracterizează o națiune sau un stat; care se referă la o națiune, la un stat sau le reprezintă; care este întreținut sau instituit de stat; (despre instituții de cultură) în care se vorbește limba națiunii respective. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Iar pe muza teatrală Să o văd națională. ALECSANDRI, T. I 283. DLRLC
    • format_quote Să nu socoți însă că eu, patriot, disprețuiesc bucatele aste naționale. NEGRUZZI, S. I 220. DLRLC
    • 1.1. Șosea națională = șosea care leagă centrele importante ale unei țări și a cărei întreținere se află în seama administrației centrale. DEX '98 DN
    • 1.2. Problema națională = ansamblul chestiunilor politice, economice, culturale privind situația unei națiuni sau naționalități atât din punct de vedere juridic cât și faptic. DLRLC
    • 1.3. Mișcare (de eliberare) națională = lupta popoarelor din țările coloniale și dependente împotriva asupririi imperialiste, pentru a obține libertatea și independența lor. DLRLC
    • 1.4. Limbă națională = limbă comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. DLRLC DN
      • format_quote Tiparul, la noi, nu este încă destul de slobod și de împrăștiat; noi n-avem încă publicată în limba națională, măcar o istorie universală. KOGĂLNICEANU, S. A. 53. DLRLC
      • format_quote Mi-au răspuns că în toate satele lor trebuie să fie școală în limba națională. GOLESCU, Î. 165. DLRLC
    • 1.5. Minoritate națională. DLRLC
    • 1.7. Venit național. DLRLC
  • 2. (și) substantivat masculin Membru al unei echipe sportive naționale. DN
  • 3. (și) substantivat masculin Persoană care aparține unui stat prin naționalitate. MDN '00
  • 4. (și) substantivat feminin Echipă sportivă reprezentativă a unei țări. DN
etimologie:

național-socialismsubstantiv neutru

  • 1. Doctrină politică rasistă și naționalistă, inițiată de Hitler, bazată pe ideea superiorității rasei ariene, încercând să justifice violența, genocidul, războaiele de cotropire. DEX '09 DEX '98
    sinonime: nazism
  • diferențiere Denumire improprie, falsă semantic, pe care și-o aroga nazismul. DN
etimologie:

național-socialist, național-socialistăadjectiv

  • 1. Care aparține național-socialismului, privitor la național-socialism. DEX '09 DEX '98 DN
    sinonime: nazist
etimologie:

național-socialist, național-socialiștisubstantiv masculin
național-socialistă, național-socialistesubstantiv feminin

  • 1. Adept al național-socialismului. DEX '09 DEX '98 DN
    sinonime: nazist
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.

Un articol lingvistic