nărăvit, ~ă a [At: GORJAN, H. II, 121/13 / Pl: ~iți, ~e / E: nărăvi] (Îvp) 1-2 Care este obișnuit cu ceva (rău). 3 Pasionat. 4 (Spc; d. animale, mai ales cai) Nărăvaș (1).

NĂRĂVIT, ÎNNĂRĂVIT adj. p. ÎNNĂRĂVI. Care a prins un nărav, care s’a deprins rău, cu apucături rele: colegii mei, rău nărăviți, lacomi, intriganți (DLVR.) .

NĂRĂVIT, -Ă, nărăviți, -te, adj. Cu nărav, cu deprinderi, cu apucături rele. Numai de n-ar fi prea nărăvit amator de dansuri și de petreceri. C. PETRESCU, C. V. 193. ♦ (Despre animale) Care are obiceiul de a mușca, de a da din picioare etc. Cîini nărăviți care se lipesc de pămînt cîtă vreme-i privești, iar cînd nu-i bagi în seamă îți sar în spate. V. ROM. iulie 1953, 152. De-a lungul drumului, trăsura întîlnea soldați de toate armele, cai nărăviți. D. ZAMFIRESCU, R. 83. ◊ Fig. Cît pe ce să zbor pe aripele nărăvitei mele închipuiri. HOGAȘ, M. N. 116. – Variantă: înnărăvit, -ă (CREANGĂ, P. 285) adj.

NĂRĂVIT ~tă (~ți, ~te) pop. 1) v. A NĂRĂVI și A SE NĂRĂVI. 2) (mai ales despre cai) Care se supune cu greu omului; nărăvaș. /v. a (se) nărăvi

nărăvit a. cu apucături (mai ales rele).

nărăvít, -ă adj. Cu nărav, cu obiceĭurĭ rele: om, cal nărăvit.

NĂRĂVI, nărăvesc, vb. IV. 1. (Pop.) Refl. și tranz. A lua sau a face să ia un obicei rău; a (se) deprinde, a (se) învăța cu nărav (1). 2. Refl. și tranz. (Înv. și pop.) A (se) obișnui, a (se) deprinde. 3. Refl. recipr. (Înv. și reg.) A cădea de acord; a se înțelege, a se împăca. – Din nărav.

nărăvi [At: ANON. CAR. / Pzi: ~vesc / E: nărav] 1-2 vr A lua un obicei (rău). 3 vr A se deda la rău. 4 vrr (Trs; Ban) A cădea de acord Si: a se înțelege. 5 vrr (Trs; Ban) A se împăca. 6 vrr (Irn) A nu se înțelege. 7 vrr (Pex) A se certa. 8 vrr (Trs) A se tocmi pentru a ajunge la o înțelegere. 9 vi (Înv) A permite. 10 vi (Înv) A amâna pe cineva la plata unei datorii Si: a păsui. corectat(ă)

NĂRĂVI, ÎNNĂRĂVI (-vesc) vb. tr. și refl. A (se) deprinde rău, cu obiceiuri rele, a (se) învăța cu nărav: s’o alunge de la casă... pentru că poate să înnărăvească și pe fata ei (CRG.); dă-i, să nu se nărăvească (PANN).

NĂRĂVI, nărăvesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A lua sau a face să ia un obicei rău; a (se) deprinde, a (se) învăța cu nărav (1). 2. Refl. și tranz. (Înv. și pop.) A (se) obișnui, a (se) deprinde. 3. Refl. recipr. (Înv. și reg.) A cădea de acord; a se înțelege, a se împăca. – Din nărav.

ÎNNĂRĂVI vb. IV v. nărăvi.

ÎNNĂRĂVIT, -Ă adj. v. nărăvit.

NĂRĂVI, nărăvesc, vb. IV. Refl. 1. A se deprinde, a se învăța cu nărav (1). Ai săvîrșit multe blăstămății, cu alți feciori... ca și tine, nărăvindu-te în jocuri și beții. SADOVEANU, Z. C. 57. ◊ Tranz. (Rar) Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtișaguri. STANCU, D. 312. 2. (Învechit și regional) A se înțelege, a se împăca, a fi de acord; a fi sau a trăi în bună înțelegere cu cineva. Neputîndu-se nărăvi care e acea adevărată cale. ȚICHINDEAL, F. 214. Prin o gîlceavă amară (Căci nu să nărăvea dempreună), Toți cari încătro fuga luară. BUDAI-DELEANU, Ț. 72. ♦ (Neobișnuit) A se potrivi. La el să nărăvea zicala: Joc de frică Pe nimică. RETEGANUL, P. III 29. – Variantă: înnărăvi (CREANGĂ, P. 285) vb. IV.

A SE NĂRĂVI mă ~esc intranz. A deveni nărăvaș; a se învăța cu nărav; a prinde poftă de ceva rău; a se deda. /Din nărav

A NĂRĂVI ~esc tranz. A face să se nărăvească. /Din nărav

nărăvì v. a căpăta un nărav, a se obișnui (luat în sens rău).

înărăvésc, V. nărăvesc.

nărăvésc și înărăvésc v. tr. (d. nărav; rus. nravitisĕa, a plăcea). Deprind cu năravurĭ, cu obiceĭurĭ rele.

nărăvi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nărăvesc, 3 sg. nărăvește, imperf. 1 nărăveam; conj. prez. 1 sg. să nărăvesc, 3 să nărăvească

nărăvi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nărăvesc, imperf. 3 sg. nărăvea; conj. prez. 3 să nărăvească

nărăvi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. nărăvesc, imperf. 3 sg. nărăvea; conj. prez. 3 sg. și pl. nărăvească

NĂRĂVIT adj. năbădăios, nărăvaș, (reg.) iabraș, (prin Ban.) bâvaș, (Ban.) porav, (prin Transilv.) poroș, (Transilv. și prin Maram.) sucaș, (Transilv.) șupar. (Cal ~.)

NĂRĂVIT adj. năbădăios, nărăvaș, (reg.) iabraș, (prin Ban.) bîvaș, (Ban.) porav, (prin Transilv.) poroș, (Transilv. și prin Maram.) sucaș, (Transilv.) șupar. (Cal ~.)

NĂRĂVI vb. v. împăca, înțelege.

nărăvi vb. v. ÎMPĂCA. ÎNȚELEGE.

nărăví, nărăvesc, v.r. 1. A se învăța cu nărav. 2. A se agita: „...calul, de spaima pușcăturilor, s-a nărăvit și, cu căpitan cu tot, s-a prăbușit în lacul fără fund” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 166). – Din nărav „deprindere rea” (Șăineanu). ■ Cuv. rom. > magh. nerávás (Edelspacher după DER).

NĂRĂVIT, -Ă adj. Care este deprins, obișnuit, dedat (rău) cu ceva. Această mumă desfrînată și rău nărăvită... mă vîndu. gorjan, h. ii, 121/13. Omul cel nărăvit rău, Tot la rău e gîndul său. pann, p. v. ii, 27/5. Sîntem cu Lybii vecini, un neam nărăvit în războaie. coșbuc, ae. 19. Îți spun, mi-e nesuferit Un tovarăș așa nărăvit. gorun, f. 52. Se aflau și cîțiva bețivani nărăviți la gîlceavă. stancu, r. a. iii, 19. Vechiul și nărăvitul marinar... vedea în mișcarea proletară prilejul de a parveni la un post de comandă. s. c. șt. (iași), 1958, nr. 1-2, 115. ♦ Pasionat, pătimaș. Numai de n-ar fi prea nărăvit amator de dansuri și de petreceri. c. petrescu, c. v. 194. ♦ Spec. (Despre animale, mai ales despre cai) Nărăvaș. Măgarul nenvățat Și prea râu nărăvit. alexandrescu, m. 375. Desprinse din cui un haramnic, cu care tată-său, în tinerețe, bătea caii nărăviți. d. zamfirescu, v. Ț. 160, cf. id. r. 83. Moșneagul acesta îi aducea aminte de acei cîini nărăviți care se lipesc de pămînt cîtă vreme-i privești, iar cînd nu-i bagi de seamă, îți sar în spate. v. rom. iulie 1953, 152, cf. alr i 1 110/825, 837, 840, 850, a v 14. La calul nărăvit, pinten ascuțit, se spune despre un om rău, care ascultă numai de frică. cf. zanne, p. i, 344. – pl.: nărăviți, -te. – v. nărăvi.

NĂRĂVI vb. IV. 1. Refl. A lua un obicei (rău), a se învăța, a se obișnui, a se deda (la rău). S-au nărăvit rău a asupri și a încărca pe ticăloșii lăcuitori. dionisie, c. 389. Mumele... s-au nărăvit rău. piscupescu, o. 8/14, cf. 94/7. Fiind sub ocrotirea părintelui tău, ai săvîrșit multe blăstămății, cu alți feciori buiaci ca și tine, nărăvindu-te în jocuri și beții. sadoveanu, z. c. 57. Tudor Stoenescu... nărăvit acum cu rolul de confesor..., își compuse o figură de circumstanță. c. petrescu, o. p. ii, 61. De la o vreme se nărăvise să sugă țuică din țoi. tudoran, p. 45. Să te obișnuești, dar să nu te nărăvești. zanne, p. viii, 78. ◊ Tranz. Lascu, mai tînăr și mai îndrăzneț, a nărăvit-o să alerge și ea după mașini. arghezi, c. j. 86. Pe frate-meu Ion caută Avendrea să-l nărăvească la furtișaguri. STAN cu, d. 312, cf. ALR II/I h 150. 2. refl. recipr. (Transilv. și Ban.) A cădea de acord; a se înțelege; a se împăca. cf. anon. car. S-au jăluit... cum că să nu să nărăvească bine, cum s-ar cade, cu ceia alț preoți den sat, nice cu seteni (a. 1713). bul. com. ist. ii, 271. Feciorii lui Attila, după ce au înțeles solia, nu s-au nărăvit între sine. șincai, hr. i, 86/30. Despre anul în care s-au făcut creștin Bogore, craiul bulgarilor, ...autorii nu se nărăvesc între sine. id. ib. 157/9. Neputîndu-se nărăvi carea e acea adevărată cale. țichindeal, f. 214/16. Un an de viață îi fu destul, ca să ieie seama că nu se poate nărăvi cu lumea aceasta. f (1906), 21. Nu se nărăvesc laolaltă. Io mă nărăvesc bine cu vecinii. Mat. dialect. i, 82. ♦ (Ironic) A nu se înțelege, a se certa. Doi cîni se nărăvesc la un os, se zice despre oamenii răi care se ceartă pentru un lucru de nimic. cf. zanne, p. i, 380. ♦ (Transilv.) A se tocmi (pentru a ajunge la o înțelegere). Ni naravim cu pacurariu. arh. folk. v, 115, cf. ALRM sn i h 258. 3. Intranz. (Învechit) A permite, a încuviința, a îngădui; a păsui. cf. anon. car. Au zis „de vei vrea să facem aicea trei colibi”, adecă de vei nărăvi. antim, p. 12. Costandin să le fie domn, că le va fi bine cu el și el le va nărăvi la toate și-i va mulțiămi pe toți cu boierii și cu venituri din țară. dionisie, c. 203. Să le mai nărăvească și să-i îngăduie a-și strînge sămănăturile. id. ib. 217. – prez. ind.: nărăvesc. – v. nărav.