moțoc [At: GANE, N. II, 16 / V: mocioc, ~og / Pl: ~oace, ~uri / E: moț¹ + -oc] (Reg) 1 sn Coc. 2 av (D. păr) în formă de coc. 3 sn Moț¹ (1). 4 sn (îf mocioc) Măciulie (1). 5 sn Neastâmpăr. 6 sn Nărav. 7 sn (Îe) A căuta (cuiva) ~ (sau ~uri) A căuta cuiva motiv de ceartă. 8 sn (Îae) A încerca să învinuiască pe cineva.

MOȚOC, moțoace, s. n. (Regional) Păr adunat și legat în vîrful capului; coc. Primarele cu cojoc, Primărița cu moțoc Judecă ciocoii foc. MARIAN, S. 177. Îi prinde apoi cozile moțoc. SEVASTOS, N. 236.

MOȚOC, moțoace, s. n. (Reg.) Păr adunat și legat în vîrful capului; coc. – Din moț¹ + suf. -oc.

MOȚOC ~oace n. reg. Pieptănătură femeiască cu părul răsucit sau împletit și strâns la ceafă ori în creștet. /moț + suf. ~oc

Moțoc (Vornicul) m. boier moldovean, jucă un rol însemnat în timpul certurilor dintre urmașii lui Petru Rareș, atotputernic sub Lăpușneanu (1552-1561), peri la 1564.

moțoc n. moț mare: cu un moțoc d’asupra capului. ║ adv. vulvoiu: i-a făcut părul moțoc.

moțóc n., pl. oace (dim. d. moț). Moț care atîrnă. Motîlcă, mototol, ghem. Mold. Coc, concĭ. Munt. est. A-țĭ abate (saŭ a-țĭ veni) moțocu, a-țĭ veni gust de ceartă. V. bîzdîc.

mocioc² sn vz moțoc

moțog sn vz moțoc

moțoc s. n., pl. moțoace

moțoc, -țoace.

MOȚOC, Mircea D. (1916-2006, n. Dăești, jud. Vâlcea), agronom român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări privind relațiile dintre eroziune și factorii care o provoacă; cercetări privind metodele de conservare a solului („Contribuții la stabilirea epocii critice de eroziune pentru Câmpia Transilvaniei”, „Eroziunea solurilor și problemele privind combaterea ei”).

MOȚOC, Ion (?-1564), boier moldovean. Mare vornic. L-a ajutat pe Alexandru Lăpușneanul să obțină scaunul Moldovei în 1552, dar l-a trădat, în 1561, trecând de partea lui Despot-Vodă, pe care însă l-a părăsit în favoarea lui Ștefan Tomșa. În 1564, la revenirea lui Lăpușneanu, a fugit, în Polonia, unde a fost executat din ordinul turcilor.

MOȚOC s. v. coc, moț.

moțoc s. v. COC. MOȚ.

Capul lui Moțoc vrem! – Costache Negruzzi, în nuvela Alexandru Lăpușneanu, zugrăvește emoționant momentul cînd norodul împilat s-a strîns la porta curții. Domnitorul, viclean, trimise un armaș să-i întrebe pe oameni ce voiesc. Aceștia, surprinși de asemenea întrebare, nu știau ce să răspundă; în sfîrșit, se auzi un glas: „Moțoc! Moțoc! El ne pradă. El sfătuiește pe Vodă. Să moară!” Și atunci toate glasurile se uniră și strigară: „Capul lui Moțoc vrem!” Domnitorul, spre a se salva pe sine, sacrifică netulburat viața lui Moțoc. De atunci numele vornicului lui Lăpușneanu desemnează o jertfă de ultim moment, mai mult sau mai puțin dreaptă și utilă. Cînd e vorba să fie sacrificată o persoană, care în nici un caz nu-i singura vinovată, se spune de obicei: „Vrem capul lui Moțoc!” Din același episod al nuvelei lui Negruzzi ne-a mai rămas o vorbă cunoscută: „Proști, dar mulți!”. Cînd Moțoc află condamnarea sa la moarte, cere îndurare domnitorului: „Nu-i asculta pe niște mujici. Pune să dea cu tunurile într-înșii! Să moară toți! Eu sînt boier mare, ei sînt niște proști.” - „Proști, dar mulți” – răspunse Lăpușneanu cu sînge rece. LIT.

moțoc, moțoace, s.n. (reg.) 1. moț care atârnă. 2. coc, conci. 3. harțag, neastâmpăr. 4. măciulie.

MOȚOC s. n. (Regional) 1. Coc. Era un portret. . . care înfățișa o cucoană bătrînă cu zulufi dinainte, cu un moțoc deasupra capului. GANE, N. III, 16. Primarele cu cojoc, Primărița cu moțoc Judecă ciocoii foc. MARIAN, SA. 177. ♦ (Adverbial; despre păr) în formă de coc. Nuna. . . îi prinde apoi [miresei] cozile moțoc, de unde și vorba: „s-a pieptănat cu cozile motoc ca o mireasă”. SEVASTOS, N. 236. 2. Mot¹ (1). Un motoc de lînă. CHEST. V 157/75, cf. DR. IX, 434, ALR I/I h 9/100. 3. (În forma mocioc) Măciulie (I 1). Boatâ cu moŝoc. ALR II 3 926/36. 4. Neastîmpăr, harțag (PASCU, C. 181), nărav (ȘĂGHINESCU, V. 96, ALR I 1 110/508, 727). Lelița cu busuioc, I-i bărbatu cu moțoc Și îi dă inul pe foc. ȘEZ. IV, 238. ◊ F i g. Că moțoc șade la foc Învăluit în cojoc. DOINE, 156. ◊ E x p r. A căuta (cuiva) moțoc (sau moțocuri) = a căuta (cuiva) motiv de ceartă; a învinui (pe cineva). Cf. CV 1950, nr. 4, 44, ALR I 1 334/526, 552. – Pl.: moțoace (TDRG) și moțocuri (ALR I 1 334/526, 552). – Și: moțóg (ALR I 1 110/727), mocíóc s. n. – Moț¹ + suf. -oc.