moțoc [At: GANE, N. II, 16 / V: mocioc, ~og / Pl: ~oace, ~uri / E: moț¹ + -oc] (Reg) 1 sn Coc. 2 av (D. păr) în formă de coc. 3 sn Moț¹ (1). 4 sn (îf mocioc) Măciulie (1). 5 sn Neastâmpăr. 6 sn Nărav. 7 sn (Îe) A căuta (cuiva) ~ (sau ~uri) A căuta cuiva motiv de ceartă. 8 sn (Îae) A încerca să învinuiască pe cineva.

MOȚOC, moțoace, s. n. (Regional) Păr adunat și legat în vîrful capului; coc. Primarele cu cojoc, Primărița cu moțoc Judecă ciocoii foc. MARIAN, S. 177. Îi prinde apoi cozile moțoc. SEVASTOS, N. 236.

MOȚOC, moțoace, s. n. (Reg.) Păr adunat și legat în vîrful capului; coc. – Din moț¹ + suf. -oc.

MOȚOC ~oace n. reg. Pieptănătură femeiască cu părul răsucit sau împletit și strâns la ceafă ori în creștet. /moț + suf. ~oc

moțoc n. moț mare: cu un moțoc d’asupra capului. ║ adv. vulvoiu: i-a făcut părul moțoc.

moțóc n., pl. oace (dim. d. moț). Moț care atîrnă. Motîlcă, mototol, ghem. Mold. Coc, concĭ. Munt. est. A-țĭ abate (saŭ a-țĭ veni) moțocu, a-țĭ veni gust de ceartă. V. bîzdîc.

mocioc² sn vz moțoc

moțog sn vz moțoc

moțoc s. n., pl. moțoace

moțoc, -țoace.

MOȚOC s. v. coc, moț.

moțoc s. v. COC. MOȚ.

moțoc, moțoace, s.n. (reg.) 1. moț care atârnă. 2. coc, conci. 3. harțag, neastâmpăr. 4. măciulie.

MOȚOC, Ion (?-1564), boier moldovean. Mare vornic. L-a ajutat pe Alexandru Lăpușneanul să obțină scaunul Moldovei în 1552, dar l-a trădat, în 1561, trecând de partea lui Despot-Vodă, pe care însă l-a părăsit în favoarea lui Ștefan Tomșa. În 1564, la revenirea lui Lăpușneanu, a fugit, în Polonia, unde a fost executat din ordinul turcilor.

MOȚOC, Mircea D. (1916-2006, n. Dăești, jud. Vâlcea), agronom român. M. coresp. al Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări privind relațiile dintre eroziune și factorii care o provoacă; cercetări privind metodele de conservare a solului („Contribuții la stabilirea epocii critice de eroziune pentru Câmpia Transilvaniei”, „Eroziunea solurilor și problemele privind combaterea ei”).