39 de definiții se potrivesc cu cel puțin doi dintre termenii căutați (maximum 20 afișate)

Dacă rezultatele nu sunt mulțumitoare, puteți căuta cuvintele separat sau puteți căuta în tot corpul definițiilor .

arată toate definițiile

mot- Rădăcină expresivă care arată ideea de „măciulie” sau de „obiect rotund” în general. Creație spontană, cf. bot.Der. motan, s. m. (pisoi, cotoi), pentru al cărui semantism cf. sp. morro (de la mîță, după Cihac, II, 204; de la un lat. *maritanŭs, după Crețu 338; imitator al glasului pisicii, după Tiktin; de la motoc cu schimb de suf., după Candrea și Scriban); motîntan (var. motîntoc), s. m. (nătăfleț); motoc, s. m. (motan), pe care Cihac, II, 189 îl confundă cu motcă, cf. cotoc (după Iordan, Dift., 214 și Scriban, din rut., rus. motok, dim. de la mot „fuior”); motocel, s. m. (pisoi; minge, moț; plantă); moțochină, s. f. (baros, ciocan); moțochinos, adj. (căpățînos); motocol, s. n. (Bucov., minge); mototol, s. n. (minge; ghemotoc; nătăfleț); mototoli, vb. (a boți, a cocoloși); motofleașcă, s. f. (Arg., gură, plisc); motolog, s. m. (tont, nătăfleț); motoflete, s. m. (tont, nătărău); motoșcă (var. motoașcă, motîlcă, modîlcă), s. f. (minge,; umflătură), ultimele var., probabil prin încrucișare cu gîlcă; motroașcă, s. f. (Trans., umflătură); motroc, s. m. (Trans., prost): motrună, s. f. (Mold., femeie încotoșmănată, varietate de pere și de prune), pe care Scriban îl leagă în mod echivoc de lat. matrona; motocoși, vb. (Trans., a boți, a răvăși, a perturba); motroși (var. mitroși, mătrăși), vb. (a zvîrli în dezordine; a se strica; a șterpeli, a fura). Legăturile încercate între aceste cuvinte și termeni străini nu sînt concludente: mototol, legat de sl. motati sę „ a se agita” (Cihac, II, 189) sau motati „a depăna” (Tiktin); motîlcă, cu bg. motaja „a depăna” (Conev 97). Pentru motîlcă, cf. motîrcă, metearcă. Cf. moț, moacă, morman, mozoc, mont.

moț (moáțe), s. n. – Vîrf, smoc, panaș. – Var. (pl.) moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boț față de bot. Intenția expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ț s-ar explica prin pl. moți, care nu apare). Der. moța, vb. (a da formă de vîrf); moțat, adj. (cu moț; încrezut, fudul); moțoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr); moțochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moțăi, vb. (a da din cap, a mișca din cap; a dormita), a cărui relație cu moț apare evident (Tiktin; Candrea); moțăială, s. f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolență); moțăilă, s. m. (somnoros); moțăitură, s. f. (picoteală); muțuțui, s. m. (Banat, creștet, vîrf); muțuțuiat, adj. (Banat, clonțos, țuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.

MOȚ3 ~i m. Nume dat românilor din Munții Apuseni. /cf. moț

MOȚ1 móțuri n. 1) Smoc de fire din frunte sau din creștetul capului. * A lua (sau a apuca) de ~ pe cineva a trage de păr pe cineva; a părui. 2) Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3) Pielea roșie de pe capul curcanului care atârnă ca un ciucure. * ~ul curcanului plantă erbacee ornamentală cu flori purpurii, grupate în spice lungi. 4) Ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la căciulițe, bonete, fesuri etc. 5) Parte proeminentă (ascuțită) a unui lucru. /Orig. nec.

MOȚ2 moáțe n. 1) Tub special (din hârtie sau din metal) în jurul căruia se răsucește o șuviță de păr pentru a o ondula; bigudiu. 2) Șuviță răsucită în acest fel. /Orig. nec.

moț n. 1. mănunchiu de păr pe frunte sau pe creștet; 2. spicul porumbului; 3. tufă de pene pe cap la păsări; 4. fig. îndrăzneală, pretențiune: el e mai cu moț; cu moț, exagerat: spune-le nițel mai cu moț ISP. [Origină necunoscută].

Moți m. pl. locuitorii din munții Abrudului, cei mai viteji dintre munteni: numele lor provine dela moțul ce-l poartă pe frunte. Moții s’au luptat crâncen cu Ungurii la 1783 și la 1848.

moț n., pl. urĭ (cp. cu it. mazzo, buchet, și cu rom. boț și hoț. Există și bg. moč ?). Creastă de pene, cĭuf de pene saŭ de păr, cum are păunu, cĭocîrlanu saŭ cum îșĭ lasă uniĭ oamenĭ. Fig. A fi cu moț, a avea mare îndrăzneală, marĭ pretențiunĭ, tupeŭ. Moțu curcanuluĭ, o plantă erbacee poligonace ornamentală originară din India (polýgonum orientale). V. gîță.

MOT A MOT adv. (Fam.) Cuvânt cu cuvânt; literal. [< fr. mot à mot].

MOȚ s. 1. (reg.) moțóc, moțochínă, (Transilv., Mold. și Bucov.) cucui, (prin vestul Transilv.) pup, (prin Transilv. și Ban.) pupúi, (Mold.) țulúc. (~ de pene, de păr.) 2. (BOT.) moțul-curcanului (Polygonum orientale) = (reg.) creasta-cocóșului, nasul-curcánului.

moț s. v. INFLORESCENȚĂ. MATCĂ. MATIȚĂ.

MOȚ s. (reg.) moțogán. (~ din Apuseni.)

MOȚ subst. 1. – Toader, 1692 (Tec I). 2. Cu suf. antrop. -a: Moța b. (Ard); – olt., 1596 (AO XIX 85). 3. Moțacu, I. (Vr C). 4. Moțea b. (16 B VI 218); – țig. (ib. 16); Moț/ăști t (Î Div); -ești, -iști ss. (Tec II). 5. Moței, mold., 1638 (Sd VII 290); Moțeai Șt., mold., 1661 (RI II 143); Moțăeni s. act. numit în doc. Coțăeni. 6. Moțica b. (17 B, III 407). 7. Moțoiu fam.; Moțoaia (17 B III 349); Moțoești s. 8. Moțoc, Vornicul, -subst. moțoc „nod în păr”. 9. + -otă: Moțotă b (16 B II 234). 10. -uc: Moțuc (Vra). 11-13 din teme similare: 11. Sinc. din Moțică: * Moțcă b. (Braș) și s., cf. blg. Moцкa „moț” (Weig). 12. Moțolca b. (Am 135). 13. Cf. Moțune, fam., act. < subst. moțună „blană de vulpe” (cf. Sd VI 121).

a fi mai cu moț expr. a fi lăudăros / înfumurat.

cu moț în frunte expr. (iron.) grozav, nemaipomenit; superior.

MOȚ2, MOÁȚĂ, moți, moațe, s. m. și f. Nume dat locuitorilor din jurul Abrudului și Câmpenilor; p. ext. locuitorii autohtoni din partea centrală a Munților Apuseni; moțogan. – De la moț1.

MOT À MOT [MOTAMÓ] adv. (fam.) cuvânt cu cuvânt; literal. (< fr. mot à mot)

moțul-curcánului s. v. BUSUIOC-ROȘU. RĂCULEȚ. ȘTIR.

MOȚUL-CURCÁNULUI s. v. busuioc-roșu, răculeț.

!móțul-curcánului (plantă) s. m. art.