căutare avansată
15 definiții se potrivesc cu cel puțin doi dintre termenii căutați. Dacă rezultatele nu sunt mulțumitoare, puteți căuta cuvintele separat sau puteți căuta în tot corpul definițiilor.  

MOT À MOT [MOTAMÓ] adv. (fam.) cuvânt cu cuvânt; literal. (< fr. mot à mot)
Sursa: MDN '00 (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

MOT A MOT adv. (Fam.) Cuvânt cu cuvânt; literal. [< fr. mot à mot].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

moț (fundă în cap, bigudiu rudimentar) s. n., pl. moáțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

móțul-curcánului (bot.) s. n.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

moț (moáțe), s. n. – Vîrf, smoc, panaș. – Var. (pl.) moțuri. Creație expresivă, pusă în legătură cu mot-, ca boț față de bot. Intenția expresivă pare să fie cea de „obiect care se balansează”, cf. moțăi, bîț, fîț. I s-a atribuit o origine dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32), sau din sl. motŭ „smoc” (Tiktin; Byck-Graur; după această ipoteză, ț s-ar explica prin pl. moți, care nu apare). Der. moța, vb. (a da formă de vîrf); moțat, adj. (cu moț; încrezut, fudul); moțoc, s. n. (vîrf, conci, nod de păr); moțochină, s. f. (vîrf; nod; umflătură, tumoare); moțăi, vb. (a da din cap, a mișca din cap; a dormita), a cărui relație cu moț apare evident (Tiktin; Candrea); moțăială, s. f. (dormitare, balansare; toropeală, somnolență); moțăilă, s. m. (somnoros); moțăitură, s. f. (picoteală); muțuțui, s. m. (Banat, creștet, vîrf); muțuțuiat, adj. (Banat, clonțos, țuguiat). – Din rom. provine bg. moc (Capidan, Raporturile, 227). – Cf. mot-.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

moț (persoană) s. m., pl. moți
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

moáță s. f., g.-d. art. moáței; pl. moáțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

MOȚ1, moțuri și (2) moațe, s. n. 1. Șuviță de păr la femei și copii, ondulată și lăsată pe frunte, sau, la copii, prinsă în creștetul capului cu o panglică, cu o fundă; p. e x t. panglică sau fundă cu care se leagă această șuviță. Poartă moț albastru.Să-ți fac o coadă ș-un moț. ȘEZ. I 237. ◊ E x p r. A lua de moț (pe cineva) = a apuca, a trage de păr (pe cineva). (Ironic) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = a fi cu vază, însemnat, iscusit, breaz, grozav. Să-l vezi pe Martin: el cu moțu-n frunte. DAVIDOGLU, M. 83. Cum te-ai brodit tu mai cu moț, Mai firoscos decît noi toți ? TEODORESCU, P. P. 111. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori o expunere. ◊ (Familiar, cu valoare de interjecție, la adresa unei persoane care se amestecă nechemată în vorbă) Eh! moț! săriși și tu. Moț și el! ◊ (Rar, la animale) De pe vîrful prelins al moțului său din frunte, cele de pe urmă picături de apă ale potopului ceresc se strecurau domol și rar. HOGAȘ, M. N. 179. 2. (La pl.) Bucată de șiret, hîrtie sau metal pe care se înfășoară o șuviță de păr pentru a o ondula. V. b i g u d i u. 3. Smoc de pene de pe capul unei păsări. Pupăza are moț. Moțul ciocîrlanului. 4. Pielea roșie care atîrnă (ca un ciucure) de pe capul curcanului. V. creastă. Un curcan stă sus, pe-o bîrnă. Nu vrea să se bucure. Moțul roșu îi atîrnă Moale ca un ciucure. TOPÎRCEANU, M. 39. ♦ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee cu flori roșii în formă de spice care atîrnă în jos (Poligonum orientale); b) plantă erbacee cu flori mici și roșii așezate în spice lungi și mari, care atîrnă ca o coadă (Amarautus Caudatus). Moțul-curcanului tivea cu violet șanțurile. I. BOTEZ, ȘC. 102. 5. Ciucure de fire de mătase, de lînă sau de bumbac, care atîrnă la fes, la scufie etc. Cu căciuli moțate, Cu moțuri vărgate, Lăsate pe spate. TEODORESCU, P. P. 497. 6. Partea superioară, ascuțită sau bulbucată a unor lucruri. îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie al cărui moț l-am retezat cu nuiaua. STANCU, D. 24. Moțurile capelelor se înălțau țanțoșe către tavan. SAHIA, N. 73.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

moț n. 1. mănunchiu de păr pe frunte sau pe creștet; 2. spicul porumbului; 3. tufă de pene pe cap la păsări; 4. fig. îndrăzneală, pretențiune: el e mai cu moț; cu moț, exagerat: spune-le nițel mai cu moț ISP. [Origină necunoscută].
Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

moț (șuviță de păr, smoc de pene, ciucure, vârf) s. n., pl. móțuri
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Moți m. pl. locuitorii din munții Abrudului, cei mai viteji dintre munteni: numele lor provine dela moțul ce-l poartă pe frunte. Moții s’au luptat crâncen cu Ungurii la 1783 și la 1848.
Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

MOȚ subst. 1. – Toader, 1692 (Tec I). 2. Cu suf. antrop. -a: Moța b. (Ard); – olt., 1596 (AO XIX 85). 3. Moțacu, I. (Vr C). 4. Moțea b. (16 B VI 218); – țig. (ib. 16); Moț/ăști t (Î Div); -ești, -iști ss. (Tec II). 5. Moței, mold., 1638 (Sd VII 290); Moțeai Șt., mold., 1661 (RI II 143); Moțăeni s. act. numit în doc. Coțăeni. 6. Moțica b. (17 B, III 407). 7. Moțoiu fam.; Moțoaia (17 B III 349); Moțoești s. 8. Moțoc, Vornicul, -subst. moțoc „nod în păr”. 9. + -otă: Moțotă b (16 B II 234). 10. -uc: Moțuc (Vra). 11-13 din teme similare: 11. Sinc. din Moțică: * Moțcă b. (Braș) și s., cf. blg. Moцкa „moț” (Weig). 12. Moțolca b. (Am 135). 13. Cf. Moțune, fam., act. < subst. moțună „blană de vulpe” (cf. Sd VI 121).
Sursa: Onomastic (1963) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare neoficiale

Deoarece nu sunt editate de lexicografi, aceste definiții pot conține erori, deci e preferabilă consultarea altor dicționare în paralel

a fi mai cu moț expr. a fi lăudăros / înfumurat.
Sursa: Argou (2007) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

cu moț în frunte expr. (iron.) grozav, nemaipomenit; superior.
Sursa: Argou (2007) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

mot- Rădăcină expresivă care arată ideea de „măciulie” sau de „obiect rotund” în general. Creație spontană, cf. bot.Der. motan, s. m. (pisoi, cotoi), pentru al cărui semantism cf. sp. morro (de la mîță, după Cihac, II, 204; de la un lat. *maritanŭs, după Crețu 338; imitator al glasului pisicii, după Tiktin; de la motoc cu schimb de suf., după Candrea și Scriban); motîntan (var. motîntoc), s. m. (nătăfleț); motoc, s. m. (motan), pe care Cihac, II, 189 îl confundă cu motcă, cf. cotoc (după Iordan, Dift., 214 și Scriban, din rut., rus. motok, dim. de la mot „fuior”); motocel, s. m. (pisoi; minge, moț; plantă); moțochină, s. f. (baros, ciocan); moțochinos, adj. (căpățînos); motocol, s. n. (Bucov., minge); mototol, s. n. (minge; ghemotoc; nătăfleț); mototoli, vb. (a boți, a cocoloși); motofleașcă, s. f. (Arg., gură, plisc); motolog, s. m. (tont, nătăfleț); motoflete, s. m. (tont, nătărău); motoșcă (var. motoașcă, motîlcă, modîlcă), s. f. (minge,; umflătură), ultimele var., probabil prin încrucișare cu gîlcă; motroașcă, s. f. (Trans., umflătură); motroc, s. m. (Trans., prost): motrună, s. f. (Mold., femeie încotoșmănată, varietate de pere și de prune), pe care Scriban îl leagă în mod echivoc de lat. matrona; motocoși, vb. (Trans., a boți, a răvăși, a perturba); motroși (var. mitroși, mătrăși), vb. (a zvîrli în dezordine; a se strica; a șterpeli, a fura). Legăturile încercate între aceste cuvinte și termeni străini nu sînt concludente: mototol, legat de sl. motati sę „ a se agita” (Cihac, II, 189) sau motati „a depăna” (Tiktin); motîlcă, cu bg. motaja „a depăna” (Conev 97). Pentru motîlcă, cf. motîrcă, metearcă. Cf. moț, moacă, morman, mozoc, mont.
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink