11 definiții pentru morfem

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MORFEM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (afix, accent, desinență, alternanță fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare noi; cea mai mică unitate din structura morfologică a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). – Din fr. morphème.

morfem sn [At: PUȘCARIU, L. R. I, 19 / Pl: ~e / E: fr morphème] 1 (Grm) Element morfologic, precum afix, accent, desinență etc. cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare. 2 Unitate indivizibilă din structura morfologică a unui cuvânt, inclusiv rădăcina, având un sens determinat, lexical sau gramatical.

MORFEM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (afix, accent, desinență, alternanță fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare; cea mai mică unitate din structura morfologică a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). – Din fr. morphème.

MORFEM, morfeme, s. n. (Gram.) Element morfologic (prefix, sufix, desinență etc.) cu ajutorul căruia se formează cuvinte și forme flexionare ale cuvintelor. «-ez» în cuvîntul «lucrez» este un morfem.Persoana a III-a [a imperfectului] se deosebește de amîndouă celelalte, prin faptul că nu are nici un morfem, deci lipsa morfemului este și ea un morfem, adică un semn care poate distinge o formă de alta. GRAM. ROM. I 112. Fonemul nu poate fi studiat ca o abstracție și nu poate fi studiat izolat, ci numai în complexul cuvintelor și morfemelor. MACREA, P. 30.

MORFEM s.n. Element morfologic (prefix, sufix, desinență etc.) care servește la formarea cuvintelor și a formelor flexionare ale acestora. ♦ (În concepția modernă) Cea mai mică unitate cu sens determinat din structura morfologică a cuvîntului. [< fr. morphème].

MORFEM s. n. element morfologic (prefix, sufix, desinență) care servește la formarea cuvintelor și a formelor flexionare ale acestora. ◊ (în concepția modernă) cea mai mică unitate în sens determinat din structura morfologică a cuvântului. (< fr. morphème)

MORFEM ~e n. Cea mai mică unitate (radical, prefix, sufix, desinență etc.), care are sens lexical sau gramatical, din structura morfologică a unui cuvânt. /<fr. morpheme

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

MORFEM s. n. (< fr. morphème, cf. gr. morphe „formă”): 1. (în concepția tradițională) element lingvistic cu ajutorul căruia se formează un nou cuvânt, o nouă formă flexionară sau o nouă unitate morfologică (prefixele, sufixele lexicale și gramaticale, verbele auxiliare morfologice, prepozițiile a și de, conjuncția ), care ajută la exprimarea unei anumite categorii gramaticale sau unități sintactice (desinențele, sufixele gramaticale, alternanțele fonetice, prepoziția pe, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice sau copulative), care ajută la realizarea flexiunii cuvintelor (articolele) sau care poate avea, în anumite condiții, rol gramatical de diferențiere (accentul). 2. (în concepția modernă) unitate de expresie minimă, de ordin morfologic, rezultată din descompunerea fluxului sonor al cuvintelor, prin analiză, și alcătuită dintr-unul sau mai multe foneme perfect delimitate și asociate cu o semnificație de ordin gramatical care-i dă caracter de semn lingvistic. Ca unitate minimală de expresie, m. se opune cuvântului (care e, în general, analizabil în m.), iar ca unitate minimală cu sens (gramatical) se opune atât fonemului, cât și grupului de foneme (silabei), ambele lipsite de sens și componente ale m. M. constituie obiectul de studiu al morfologiei. În concepția lingvistului francez André Martinet, m. este un monem (v.) cu sens (gramatical) al cărui loc este în gramatică și nu în dicționar. ◊ ~ segmental: m. format dintr-un segment fonic, de exemplu prefixele, sufixele, desinențele, articolele, verbele auxiliare morfologice, verbele auxiliare sintactice (copulative), adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației la adjective și adverbe, fosta prepoziție a din structura infinitivului, fosta prepoziție de din structura supinului, fosta conjuncție din structura conjunctivului, prepoziția pe de la acuzativul nume de persoană etc. ◊ ~ suprasegmental: m. nereprezentat prin morfem fonic, dar însoțitor obligatoriu al unui asemenea segment, ca de exemplu intonația (care imprimă secvenței cu care se asociază ideea de enunțare sau de întrebare, idei marcate în scris prin punct și, respectiv, prin semnul întrebării) și accentul (care rezolvă omonimia dintre două segmente ce reprezintă aceeași persoană, dar timpuri diferite, la verbele de conjugarea I). Intonația și accentul diferențiază, ca m., vocativul de nominativ și de dativ și imperativul de prezentul indicativului. ◊ ~ independent: m. care poate apărea și singur, sub aspectul unui cuvânt de sine stătător, nu numai în combinație cu un m. dependent, ca de exemplu șal, copil, cânt și face din cuvintele șaluri, copilaș, cântă și reface etc. ◊ ~ dependent: m. care nu poate apărea singur, sub forma unui cuvânt de sine stătător, ci numai în combinație cu un m. independent, ca de exemplu -uri, desinență de plural neutru din șaluri; -aș, sufix lexical diminutival din copilaș; -ă, desinență de persoana a III-a din cântă; re-, prefix din reface etc. ◊ ~ continuu: m. alcătuit dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme, ca de exemplu toate m. independente și dependente (v. mai sus). ◊ ~ discontinuu: m. alcătuit dintr-o succesiune întreruptă sau repetată de foneme, ca de exemplu a... a final în a admira (m. de structură, element formant al infinitivului prezent + m. de flexiune, sufix al infinitivului la conjugarea I); ă... ă în lună plină (m. repetat ce ilustrează acordul dintre adjectivul atribut și substantiv) etc. ◊ ~ lexical: m. care ajută la realizarea unor cuvinte noi, în calitate de cuvânt de bază, de m. independent sau în calitate de element auxiliar, de m. dependent derivativ (de prefix sau sufix lexical) în aceste cuvinte, ca de exemplu copil și -aș, -andru, -iță și -ărie din copilaș, copilandru, copiliță și copilărie; pod și -eț, -ișcă, -uț, -ar și -i din podeț, podișcă, poduț, podar și podi; face, re- și pre- din reface și preface etc. ◊ ~ gramatical: m. care ajută la evidențierea unei categorii gramaticale (genul, numărul, cazul, persoana, modul sau timpul). Este un m. dependent și se prezintă sub forma unei desinențe sau a unui sufix. ◊ ~ nominal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de gen, de număr și de caz la substantive și pronume, ca de exemplu desinența -e din (unei) case, plase, cascade; desinența -ei din acestei(a), fiecărei(a), cărei(a); desinența -ui din acestui(a), fiecărui(a), cărui(a), nimănui(a) etc. ◊ ~ verbal: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de persoană și de număr sau de timp și de mod la verbe. Astfel, desinența -m din cântam și cântasem precizează persoana I, numărul singular, la imperfect și mai mult ca perfect; sufixul -a- din cântam și coboram precizează timpul imperfect; sufixul -ând din cântând și coborând precizează modul gerunziu; sufixele -ez, -esc și -ăsc din lucrez, zugrăvesc și hotărăsc precizează timpul prezent al modului indicativ etc. ◊ ~ zero: m. gramatical care ajută la evidențierea categoriilor gramaticale de număr (la nume și verbe), de persoană și de timp (la verbe). Astfel, desinența zero (_) evidențiază singularul în formele balon/_, teren/_ și alerg/_, luate în comparație cu baloan/e, teren/uri și alergă/m și persoana I în forma merg/_, luată în comparație cu merg/i și merg/e; sufixul zero (_) evidențiază timpul prezent în forma cânt/_, luată în comparație cu forma cânt/a/m care include sufixul temporal -a-.~ omonim: m. gramatical care dispune de o expresie identică cu aceea a altui m. gramatical, dar de un conținut sau de o semnificație cu totul diferite. Astfel, desinența din (el) ceartă este omonimă cu desinența din substantivul ceartă, dar în primul caz ea se opune desinențelor zero (_) și -i din cert/_, cerți/, marcând persoana a III-a, iar în al doilea caz desinenței -uri din cert/uri, marcând numărul singular; primul sufix -se, din forma verbală de mai mult ca perfect spusese, reprezintă sufixul temporal al perfectului, în timp ce al doilea -se, sufixul temporal al mai mult ca perfectului etc. ◊ ~ sintetic: m. care face corp comun cu unitatea lexico-gramaticală la care se atașează, pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (desinențele și sufixele gramaticale) sau lexicală (prefixele și sufixele lexicale). ◊ ~ analitic: m. care nu face corp comun cu termenul la care se atașează, pentru a putea forma o unitate gramaticală determinată (prepoziția de din structura supinului,[1] conjuncția din structura conjunctivului, verbele auxiliare morfologice din structura timpurilor și a modurilor compuse din diatezele activă și reflexivă sau a diatezei pasive, adverbele și locuțiunile adverbiale din structura comparației, verbele auxiliare sintactice din structura predicatelor nominale) sau pentru a putea exprima o anumită semnificație gramaticală (prepoziția pe de la acuzativul persoanei). modificată

  1. În original: ...prepoziția de din structura su[] din structura conjunctivului... — valeriu
Intrare: morfem
substantiv neutru (N1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • morfem
  • morfemul
  • morfemu‑
plural
  • morfeme
  • morfemele
genitiv-dativ singular
  • morfem
  • morfemului
plural
  • morfeme
  • morfemelor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

morfem, morfemesubstantiv neutru

  • 1. gramatică Element morfologic (afix, accent, desinență, alternanță fonetică, cuvânt auxiliar etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare noi; cea mai mică unitate din structura morfologică a cuvântului cu un sens determinat (lexical sau gramatical). DEX '09 DLRLC DN
    • format_quote «-ez» în cuvântul «lucrez» este un morfem. DLRLC
    • format_quote Persoana a III-a [a imperfectului] se deosebește de amîndouă celelalte, prin faptul că nu are nici un morfem, deci lipsa morfemului este și ea un morfem, adică un semn care poate distinge o formă de alta. GRAM. ROM. I 112. DLRLC
    • format_quote Fonemul nu poate fi studiat ca o abstracție și nu poate fi studiat izolat, ci numai în complexul cuvintelor și morfemelor. MACREA, P. 30. DLRLC
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.