MONOTEISM s. n. (Bis.) Credința într-o divinitate unică și distinctă de lume. – Din fr. monothéisme.

monoteism sn [At: COSTINESCU / Pl: (rar) ~e / E: fr monothéisme] Credință într-o singură divinitate, caracteristică mai multor religii.

MONOTEISM s. n. Sistem religios care recunoaște o singură divinitate. – Din fr. monothéisme.

MONOTEISM s. n. Sistem religios care recunoaște o singură divinitate.

MONOTEISM s.n. Religie care recunoaște existența unei singure divinități. [Pron. -te-ism. / < fr. monothéisme, cf. gr. monos – unic, theos – zeu].

MONOTEISM s. n. formă de religie care recunoaște existența unei singure divinități. (< fr. monothéisme)

MONOTEISM n. (în opoziție cu politeism) Credință religioasă în existența unei singure zeități. /<fr. monothéisme

monoteism n. adorațiunea unui singur D-zeu.

*monoteízm n. (mono- și teizm). Credința într’un singur Dumnezeŭ. V. politeizm, idolatrie, păgînizm.

monoteism s. n.

monoteism s. n.

monoteism s. n.

monoteism.

MONOTEÍSM (< fr. {i}; {s} mono- + gr. theos „zeu”) s. n. (REL.) Credința într-o divinitate unică, excluzând, în opoziție cu politeismul, existența altor divinități și, distinctă de lume, în opoziție cu panteismul. Din iudaism, m. a fost preluat de creștinism, iar de la acestea două, de islamism.

MONOTEISM s. n. Credință într-o singură divinitate, caracteristică mai multor religii. Cf. COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, CADE, DM. – Din fr. monothéisme.