2 intrări

13 definiții


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MONÓM, monoame, s. n. 1. Expresie algebrică în care intervin numai semnele înmulțirii și ale împărțirii. 2. Fig. Șir, succesiune neîntreruptă (unul după altul). – Din fr. monôme.

MONÓM, monoame, s. n. 1. Expresie algebrică în care intervin numai semnele înmulțirii și ale împărțirii. 2. Fig. Șir, succesiune neîntreruptă (unul după altul). – Din fr. monôme.

monom [At: POENARU, E. A. 7/14 / V: (înv) ~iu / Pl: ~oame, (rar, sm) ~i / E: fr monôme, cf lat monomium, it monomio] 1-2 sn, a (Expresie algebrică) în care intervin numai semnele înmulțirii și ale împărțirii. 3 sn Șir neîntrerupt de elemente unul în spatele altuia.

MONÓM, monoame, s. n. Expresie algebrică formată din simbolurile algebrice ale numerelor, fără folosirea adunării sau a scăderii. (în forma de pl. monomi) Chiar eu... mă trezeam cîteodată că știam cum să înmulțesc între dînșii doi monomi. HOGAȘ, DR. II 124. ◊ Loc. adv. (Familiar) În monom = așezați în rînd, unul după altul. – Pl. și: (m.) monomi.

MONÓM s.n. Expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici semnul minus. ◊ (Fam.) În monom = în rând, unul în urma celuilalt. [Pl. -oame, (s.m.) -omi. / < fr. monôme, cf. gr. monos – unic, nomos – diviziune].

MONÓM s. n. 1. expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) șir neîntrerupt. (< fr. monôme)

MONÓM ~oáme n. Expresie algebrică compusă dintr-un singur termen. /<fr. monôme

monom n. 1. expresiune algebrică conținând un singur termen; 2. șir neîntrerupt de studenți cari străbat stradele cu strigăte și petrecănii; 3. fig. monom de umbre.

monóm m. și n., pl. oame (fr. monôme, îld. mononôme, d. mono- și vgr. nomós, împărțire. V. binom, polinom). Mat. Expresiune algebrică între ale căreĭ părțĭ nu e semnu plus orĭ minus. Lung șir de tinerĭ care se țin de mînă, cum fac uneorĭ studențiĭ.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

monóm s. n., pl. monoáme


Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

MONÓM (< fr. {i}; {s} mono- + gr. nomos „împărțire”) s. n. Expresie algebrică în care apar doar produse și câturi ale cantităților conținute (ex.: a2b; 2x32/y5). ♦ Fig. Șir, succesiune neîntreruptă. ◊ Loc. În monom = după altul, în rând (câte unul).

Intrare: monom (pl. monoame)
monom (pl. monoame) substantiv neutru
substantiv neutru (N11)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • monom
  • monomul
  • monomu‑
plural
  • monoame
  • monoamele
genitiv-dativ singular
  • monom
  • monomului
plural
  • monoame
  • monoamelor
vocativ singular
plural
Intrare: monom (pl. monomi)
monom (pl. monomi) substantiv masculin
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • monom
  • monomul
  • monomu‑
plural
  • monomi
  • monomii
genitiv-dativ singular
  • monom
  • monomului
plural
  • monomi
  • monomilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)