MONOM s. n. 1. Expresie algebrică în care intervin numai semnele înmulțirii și ale împărțirii. Cîtime incomplecsă sau monomiu. POENARU, E. A. 7/14. Un monom este dar o expresiune algebrică în care literele și numerile în ea cuprinse nu sînt legate între ele prin semnul + sau prin semnul -. CULIANU, A. 4, cf. 32. Știam cum se înmulțesc între dînșii doi monomi. HOGAȘ, DR. II, 124. ◊ (Adjectival) Aceasta iaste regula literilor la cîtimile monoame. ASACHI, ALGHEBRA, 8^v/25, cf. 6^r/25, id. E. II, 3/16.2. 2. F i g. Șir neîntrerupt (unul în spatele altuia, unul după altul). Zarea se aprindea de un monom de licurici gigantici. I. BOTEZ, B. I, 81. Cele mai scumpe mărci de automobile. . . se perindă toată ziua în monom, la pas, mulțimea lor împiedecîndu-le orice viteză. V. ROM. aprilie 1954, 66. Umblînd acum pe cheiurile celor două porturi, îmi apar șiruri nesfîrșite de saci; suind în monom. ib. august 1960, 36. – Pl.: monoame și (rar, m.) monomi. - Și: (învechit) monómiu s. n. – Din fr. rnonóme. – Monomiu: din lat. monomium, it. monomio.