mocofan sm [At: CARAGIALE, O. I, 6 / Pl: ~i / E: nct] 1 (Prt) Om prost, bleg, tont. 2 (Prt) Om bădăran Si: mocârțan (2), (reg) mocodan, mogăldan (2), necioplit. 3 (Reg) Om de nimic. 4 (Reg) Câine bleg.

MOCOFAN, mocofani, s. m. Om prost, bleg, tont. Mocofanii abia mișcă picioarele. STANCU, D. 169. Ia să-ți văz brînza, mocofane! CARAGIALE, N. S. 96.

MOCOFAN ~i m. 1) Persoană care vădește lipsă de inteligență; prost. 2) Persoană care vădește lipsă de educație; bădăran; mârlan; mojic. /Orig. nec.

mocofan m. mocărțan: mocofan de cioban ISP. [V. mocan].

mocofán, -că s. (moc- din mocan și -ofan ca’n dolofan). Mocîrțan, modoran, mojic, țărănoĭ.

mocofan s. m., pl. mocofani

mocofan s. m., pl. mocofani

mocofan s. m., pl. mocofani

MOCOFAN adj., s. v. mitocan.

MOCOFAN adj., s. bădăran, grosolan, mitocan, mîrlan, mîrlănoi, mojic, necivilizat, nepoliticos, ordinar, țărănoi, țoapă, țopîrlan, vulgar, (pop.) mocan, mocîrțan, modîrlan, pădureț, rîtan, țopîrcă, (reg.) mocodan, mocofănos, modîrlău, modoran, mogîldan, necunoscător, negîndit, negreblat, (Mold.) ghiorlan, (Transilv.) grobian, (înv.) gros, (fig.) necioplit. (Un om ~.)

mocofan, mocofani s. m. (peior.) om cu apucături grosolane, bădăran, mitocan

MOCOFAN s. m. 1. (Peiorativ) Om prost, bleg, tont; om bădăran, necioplit, mocîrțan (2), (regional) mocodan, mogîldan (I 2). Știi, nobila mea consoartă, că mîncările bădăranilor ăstora au citeodată gust bun, mai ales după plimbare . . . Ia să-ți văz brînza, mocofane ! CARAGIALE, O. I, 6. De ce să se mărite cu boieri de ăștia de țară, niște mocofani cari n-au decît curțile pline de urzici. AL LUPULUI, P. G. 74. Aide, nu te codi, mocofane ! REBREANU, R. I, 115. Îi pufnise de rîs în nas și-i întorsese spatele. Iar aceasta, numai din pricina unui mocofan ca Gheorghieș Tâlpâligă, argat cu cămașa cîrpită în spate și cu opincile flendurite. C. PETRESCU, R. DR. 203. M-am lămurit ! Ești cu dînșii . . . Cu briganzii de teapa mocofanului care și-a îngăduit să se obrăznicească adineauri cu mine. id. A. R. 22. Mocofanii abia mișcă picioarele, parc-ar avea buturugi legate de ele. STANCU, D. 169. Iritat, îl amenința cu umbrela și-l numea mocofan. PAS, Z. IV, 192, cf. I, 125, CR. VII, 88, CIAUȘANU, GL. Nu știe mocofanu ce e șofranu. Cf. TDRG. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat de care se leagă prin prep. „de”) Mocofanul de cioban râmase uimit cînd. . . se și înfățișară zeițele. ISPIRESCU, U. 8. ♦ (Regional) Om de nimic. Com. din fostul județ NEAMȚ. 2. (Regional) Epitet pentru un cîine bleg (Balș). ALR II 3 721/876. – Pl.: mocofani. – Etimologia necunoscută. Cf. m o c².