mis- vz miso-

MIS- v. miso-.

mâș [At: CARAGIALE, S. N. 255 / V: miș / E: fo] 1 i (Pop; rep sau îcr „fâș”) Cuvântul care imită zgomotul produs de iarbă, frunze etc. mișcate de vânt, de mâna omului, de trecera unei insecte etc. 2 s (Reg; îe) A veni ca ~u A veni încet, pe furiș, pe nesimțite. 3 s (Reg; îe) A nu zice nici ~ A nu zice nimic Si: a tăcea chitic.

miso- [At: DN³ / V: mis~, miz~ / E: fr, it miso-] Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1 Aversiune. 2 Ură.

miș i vz mâș

miz- vz miso-

MISO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „aversiune”, „ură”. [Var. mis-, miz-. / < fr., it. miso-, cf. gr. misos – ură].

MIZ- v. miso-.

MIS(O)-/MIZ- elem. „aversiune, repulsie, ură”. (< fr. mis/o/-, cf. gr. misein, a urî)

MISO- elem. mis(o)-.

MIZ- elem. mis(o)-.

mîș- Radical care pare să exprime ideea de bîzîială, sau de mișuneală sau cea de pîlpîială. Creație expresivă, paralelă cu fîș, hîș. – Der. mîșăi, vb. (Olt., despre cîini, a adulmeca); mîșcîi, vb. (Munt., a se bălăbăni); mișui, vb. (a furnica, a pui); mișuna (var. mișina), vb. (a furnica, a fierbe), a cărui identitate cu cuvîntul anterior este evidentă (fără îndoială, Cihac, II, 198, îl explică prin sl. mĕsiti „a amesteca”, cf. Tiktin; Drăganu, RF, II, 298, prin sl. myšĭ „șoarece”; și Pușcariu 1098; Candrea-Dens., 1141; Candrea; Scriban; Spitzer, BL, IV, 48, prin lat. *messionāre „a recolta”); mișuială, s. f. (furnicare); mișină (var. mișună, Mold. de sud mișnă), s. f. (abundență; furnicare; grămadă, morman; provizii, rezerve; furnicar), cuvînt pe care Pușcariu 1098 îl deriva în mod echivoc dintr-un lat. *mistiōnem și Candrea-Dens., 1140, din messiōnem; cf. REW 5620; mișun (var. mișunel), s. m. (hîrciog, Cricetus frumentarius); mișeniță, s. f. (Mold., furnicare; furnicar). Cf. mușuroi.

MISO-₁ „aversiune, repulsie”. ◊ gr. miseo, ein „a urî” > fr. miso-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. miso-. □ ~gam (v. -gam), s. m. și f., persoană care se teme de căsătorie; ~gamie (v. -gamie), s. f., aversiune patologică față de căsătorie; ~gin (v. -gin), adj., s. m., (bărbat) care manifestă ură față de femei; ~ginie (v. -ginie), s. f., repulsie maladivă față de femei; ~logie (v. -logie₁), s. f., repulsie morbidă față de rațiune și față de demonstrația logică; ~pedie (v. -pedie), s. f., repulsie patologică față de copii.

MIȘ interj, v. mîș.

MÎȘ interj. (Popular; mai ales repetat sau în corelație cu „fîș”) Cuvînt care imită zgomotul produs de iarbă, frunze etc. (mișcate de vînt, de mîna omului, de trecerea unei insecte etc.). Pe cîmp, așa liniște de toate patru părțile că se puteau auzi cum țîrîiau și forfoteau gîngâniile, miș, miș pîn păiș. CARAGIALE, S. N. 255, cf. MAT. FOLK. 1212. Miș, miș Prin păiș; Haci, haci Prin copaci (Coasa). TEODORESCU, P. P. 224. Miș, miș Pîn păiș, Cotcodaci Pîn copaci (Coasa). MAT. FOLK. 533, cf. PĂSCULESCU, L. P. 89, GOROVEI, C. 114. Fîș, Mîș, Prin păiuș, Mare tulihoi am scos [Porumbul]. PAMFILE, C. 30, cf. PASCU, C. 69. ◊ E x p r. (Substantivat, regional) A veni ca mîșu = a veni încet, pe furiș, pe nesimțite. Cf. ARH. OLT. XXI, 269. A nu zice nici mîș = a nu zice nimic, a tăcea chitic. GLOSAR REG. – Și: miș interj. – Onomatopee.