MÎȘ interj. (Popular; mai ales repetat sau în corelație cu „fîș”) Cuvînt care imită zgomotul produs de iarbă, frunze etc. (mișcate de vînt, de mîna omului, de trecerea unei insecte etc.). Pe cîmp, așa liniște de toate patru părțile că se puteau auzi cum țîrîiau și forfoteau gîngâniile, miș, miș pîn păiș. CARAGIALE, S. N. 255, cf. MAT. FOLK. 1212. Miș, miș Prin păiș; Haci, haci Prin copaci (Coasa). TEODORESCU, P. P. 224. Miș, miș Pîn păiș, Cotcodaci Pîn copaci (Coasa). MAT. FOLK. 533, cf. PĂSCULESCU, L. P. 89, GOROVEI, C. 114. Fîș, Mîș, Prin păiuș, Mare tulihoi am scos [Porumbul]. PAMFILE, C. 30, cf. PASCU, C. 69. ◊ E x p r. (Substantivat, regional) A veni ca mîșu = a veni încet, pe furiș, pe nesimțite. Cf. ARH. OLT. XXI, 269. A nu zice nici mîș = a nu zice nimic, a tăcea chitic. GLOSAR REG. – Și: miș interj. – Onomatopee.