milogit², ~ă a [At: ISPIRESCU, L. 126 / Pl: ~iți, ~e / E: milogi] (Rar, d. voce) Plângăreț.

milogit¹ sn [At: ALR II, 3202/514 / Pl: ~uri / E: milogi] (Rar) Cerșit.

MILOGIT, -Ă, milogiți, -te, adj. (Mai ales despre voce, grai) Plîngător, plîngăreț. Zmeul se apropie... cu grai milogit. ISPIRESCU, L. 126.

milogi vrt [At: PANN, P. V. III, 142¹/19 / Pzi: ~gesc / E: milog] 1 A cerși. 2-5 (Pex; dep) vrt A (se) ruga cu stăruință (și cu glas plângător).

MILOGI, milogesc, vb. IV. Refl. A se ruga de cineva cu stăruință spre a obține ceva; a cere de pomană, a cerși. [Țăranii] sînt siliți să cerșească pur și simplu.. să se milogească pentru porumb. REBREANU, R. I 223. O fetiță, c-un paneraș de flori, se tot milogește pe lîngă noi, c-un aer de sfîșietoare mizerie. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Cînd vedea drumeț... lăsa baba covrigul din gură, întindea dreapta și se milogea tînguios numai din vîrful limbii. CARAGIALE, O. III 51. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Milogea sprijinul unui om și pe omul acela nu-l socotea vrednic de stimă. C. PETRESCU, C. V. 62.

A SE MILOGI mă ~esc intranz. 1) A adopta o atitudine de inferioritate (față de cineva) implorând (pentru a obține ceva). 2) A umbla cu cerutul; a cerși. /Din milog

milogì v. 1. a cere de milă; 2. fig. a implora cu fățărnicie: veni milogindu-se la muma voinicului ISP.

milogésc (mă) v. refl. (d. milog saŭ d. sîrb. milolagati, a linguși, a minți fin). Cerșesc, cer de pomană. Fig. Implor prea umil: i se milogea pentru fiu eĭ.

milogi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă milogesc, 3 sg. se milogește, imperf. 1 sg. mă milogeam; conj. prez. 1 sg. să mă milogesc, 3 să se milogească; imper. 2 sg. afirm. milogește-te; ger. milogindu-mă

!milogi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se milogește, imperf. 3 sg. se milogea; conj. prez. 3 să se milogească

milogi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. milogesc, imperf. 3 ag. milogea; conj. prez. 3 sg. și pl. milogească

MILOGIT s. cerșeală, cerșetorie, cerșit, milogeală, (rar) cerșetorit, (înv. și reg.) prosteală, (arg.) mangleală. (Umblă cu ~ul.)

MILOGIT s. cerșeală, cerșetorie, cerșit, milogeală, (rar) cerșetorit, (înv. și reg.) prosteală, (arg.) mangleală. (Umblă cu ~.)

MILOGI vb. a cerși, (pop.) a prosti, (Transilv. și Maram.) a coldui, (înv.) a calici, a cerșetori, (arg.) a mangli. (A ~ pe la colțuri de stradă.)

MILOGI vb. a cere, a cerși, (pop.) a prosti, (Transilv. și Maram.) a coldui, (înv.) a calici, a cerșetori, (arg.) a mangli. (A ~ pe la colțuri de stradă.)

MILOGIT², -Ă adj. (Rar, despre voce) Plîngător, tînguitor; plîngăreț. Zmeul se apropie de el și cu grai milogit îi zise . . . ISPIRESCU, l. 126. - Pl.: milogiți, -te. – V. milogi.

MILOGÍT¹ s. n. (Rar) Faptul de a se m i l o g i (1); cerșit. Umblă prin sat după milogit. ALR II 3 202/514. - V. milogi.

MILOGÍ vb. IV. Refl. 1. A cere de pomană; a cerși. Merse Frigura îndată în cerșetoare schimbată. . . La ciobanul ce-l văzuse, Fără să se milogească. PANN, P. V. III, 143¹/19, cf. POLIZU. Întindea dreapta și se milogea tînguios. CARAGIALE, O. II, 244. O fetiță c-un paneraș de flori se tot milogește . . . c-un aer de sfîșietoare mizerie. VLAHUȚĂ, O. A. 442. ◊ T r a n z. (Rar) De n-ar fi ologul ca să cînte . . . și să-ți milogească mămăliga. . . DELAVRANCEA, ap. CADE. 2. P. e x t. A cere ceva înjosindu-se, a se ruga cu stăruință (și cu glas plîngător). Zmeul. . . veni milogindu-se la muma voinicului. ISPIRESCU, L. 123, cf. 338. Să se milogească pentru porumb. REBREANU, R. I, 223, cf. id. NUV. 175. Te milogești nițel și te miluie neamurile cu leafă de la stat. STANCU, D. 291, cf. id. R. A. IV, 83. ◊ T r a n z. (Rar) Milogea sprijinul unui om și pe omul acela nu-l socotea vrednic de stimă. C. PETRESCU, C. V. 62. - Prez. ind.: milogesc. – V. milog.