mezaliat, ~ă a [At: HASDEU, I. V. 173 / S și: (înv) mesa~ / Pl: ~li-at / Pl: ~ați, ~e / E: fr mésallié] 1 (D. căsătorii) Care constituie o mezalianță. 2 (D. oameni) Care a făcut o mezalianță.

mezalia [At: DN³ / P: ~li-a / Pzi: ~iez / E: fr mésalier] 1 vt A căsători pe cineva cu o persoană de condiție inferioară. 2 vr A face o mezalianță. 3 vr (Fig) A face o proasă alianță.

MEZALIA vb. I. tr. 1. A căsători pe cineva cu o persoană de condiție considerată inferioară. ♦ refl. A face o mezalianță. 2. (Fig.) A face o proastă alianță. [Pron. -li-a. / < fr. mésallier].

MEZALIA vb. refl. 1. a face o mezalianță. 2. (fig.) a face o proastă alianță. (< fr. mésallier)

mezalia vb. refl. I (franțuzism) A face o mezalianță ◊ „În genere, simpatia integrală a povestitorului înclină către mama lui și mai puțin către tatăl său, care se «mezaliase», el, avocat și fiu de boieraș, cu fata unor clăcași.” R.lit. 9 II 78 p. 7 (din fr. mésallier)

mezalia vb., ind. prez. 1 sg. mezaliez, 3 sg. și pl. mezaliază

MEZÁLIÁT, -Ă adj. (Despre căsătorii) Care constituie o mezalianță; (despre oameni) care a făcut o mezalianță. Oricît de mesaliată s-ar putea socoti această căsătorie . . . ea era mult mai onorabilă decît soarta unei cadîne orientale. HASDEU, I. V. 173, cf. ALEXI, W. Gospodăria o conducea sora lui, măritată cu un șef de atelier, tăbăcar . . . dominat de nevastă-sa, care se socotea mezaliată. BRĂESCU, A. 191. - Scris și: mesaliat. – Pronunțat: -li-at. – Pl.: mezaliați, -te. – Din fr. mésallié.