MARNĂ, marne, s. f. Rocă sedimentară compusă din carbonat de calciu și argilă, în proporții variabile, de obicei de culoare cenușie, utilizată la fabricarea cimentului. – Din fr. marne, it. marna.

marnă sf [At: BĂLCESCU, G. 23/6 / Pl: ~ne / E: fr marne, it marna] Rocă formată dintr-un amestec de argilă și de calcar Si: (înv) margă.

MARNĂ, marne, s. f. Rocă sedimentară compusă din carbonat de calciu și argilă, în proporții variabile, de obicei de culoare cenușie, întrebuințată la fabricarea cimentului. – Din fr. marne, it. marna.

MARNĂ, marne, s. f. Rocă sedimentară compusă din calcar amestecat cu argilă, care se întrebuințează mai ales la fabricarea cimentului și pentru îmbunătățirea solului.

MARNĂ s.f. Rocă sedimentară formată dintr-un amestec de argilă și calcar, întrebuințată la fabricarea cimentului. [< fr. marne, it. marna].

MARNĂ s. f. rocă sedimentară argiloasă, cu un bogat conținut de calcar, pentru amendarea (2) solurilor acide și la fabricarea cimentului. (< fr. marne)

MARNĂ ~e f. Calcar argilos, folosit ca materie primă la fabricarea cimentului. /<fr. marne, it. marna

marnă f. pământ calcar, amestecat cu argilă, care servă la îngrășatul țarinelor (= fr. marne).

marnă s. f., g.-d. art. marnei; pl. marne

marnă s. f., g.-d. art. marnei; pl. marne

marnă s. f., g.-d. art. marnei; pl. marne

marne, merne În „Limba romînă”, 1960, nr. 6, p. 41, M. Seche explică cuvîntul merne „corhe pustÎi” (adică „coaste de deal pustii”), atestat la T. Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, București, 1925, p. 225, prin marne, variantă a lui margine. La exemplele adunate de Seche, trebuie adăugate altele : DR, III (1924), 180; BPh, V (1938), 168; CV, 1950, nr. 1, p. 32, s.v. coșteie. Pușcariu, în articolul citat din „Dacoromania”, socotește că marne a apărut încă pe vremea cînd g se pronunța velar, deci, în urma sincopei lui i, s-a ajuns la *margne > *marmne > marne, ipoteză foarte greu de admis, căci nu ne-am putea explica de ce totuși margine este forma aproape generală. Pe de altă parte, ideea lui Seche că merne ar fi forma de plural a lui marne, după modelul masă-mese, este tot atît de greșită. În primul rînd nu avem nici o dovadă că singularul marne există în Maramureș. În al doilea rînd, substantivele feminine de declinarea a III-a nu au pluralul în -e, ci în -i și nucunosc alternanța a/e (în această alternanță, a provine din ea, dar acesta, înaintea desinenței e, a redevenit e). În al treilea rînd, marne nu are plural : am folosit personal în copilăria mea această formă de singular, dar niciodată n-am întîlnit-o la plural, și aceasta infirmă și ipoteza lui Pușcariu. Dacă sincopa ar fi din antichitate, nu era nici un motiv ca pluralul să nu fie mărni. Dar forma marne este relativ recentă (alterarea lui g nu a împiedicat sincopa (vezi marjne, BL, I (1933), p. 103), ceea ce se dovedește între altele tocmai prin faptul că pluralul e mărgini: nemaiavind suportul vocalei finale e, silaba a doua n-a putut pierde vocala. Deci filiera este margine > marğne > marne. Cît despre merne, acesta este fără îndoială de origine ucraineană марний „gol”. Dintr-un feminin marnă s-a putut forma pluralul merne.

marnă, (engl. = marl) rocă de tranziție între argilă și calcar, masivă sau stratificată, cu structură mecanică sau chimică și cu textură pelitică; frecvent microcristalină. În constituția m. intră min. argiloase și carbonați în proporții egale și alte min. autigene, a căror prezență în rocă determină var.: m. saliferă, m. gipsiferă, m. glauconitică etc. M. intră în alcătuirea unor asociații litologice sedimentare de origine marină (fliș, molasă) sau lacustră (m. cu characee). Este folosită la fabricarea cimentului.

MARNA (MARNE [marn]), râu navigabil în NE Franței, afl. dr. al Senei, în apropiere de Paris; 525 km. Izv.din Pod. Langres și este legat prin canale cu Rinul și Saõne. Navigabil pe c. 350 km. – Bătăliile de pe ~, prima mare bătălie din timpul războiului modial (5-12 sept. 1914), cu participarea a c. 2.000.000 de oameni, în care armatele aliate franco-engleze, comandate de mareșalul J. Joffre, au oprit ofensiva germană, condusă de feldmareșalul H. Moltke. În 25 iul.-7 aug. 1918, pe M. a avut o a doua bătălie în care armatele franceze, comandate de mareșalul F. Foch, au înfrânt pe cele germane.

MÁRNĂ (< fr., it.) s. f. Rocă sedimentară constituită în proporții variabile din carbonatul de calciu (25-75%) și material argilos, uneori și cu resturi de organisme calcaroase etc. Este cenușie. verzuie, negricioasă etc. și se utilizează la fabricarea cimentului Portland.

MARNĂ s. (GEOL.) (înv.) margă. (~ este o rocă sedimentară.)

marnă s.f. (geol.) <înv.> margă. Marna este folosită la fabricarea cimentului, a ceramicii sau pentru ameliorarea solurilor acide.

MARNĂ s. (GEOL.) (înv.) margă. (~ este o rocă sedimentară.)

MARNĂ s. f. Rocă formată dintr-un amestec de argilă și de calcar; (învechit) margă. Stîncele lutoase sînt nouă: caolinul, lutul. . . , marna. COBÎLCESCU, G. 23/6. Culcușul de marnă verde de pe dealul de la Secătura. . . ar face să se presupuie existența sării acolo. I. IONESCU, p. 31. Marna. . . este un amestec de argilă, de carbonat de calciu și deseori și de năsip. PONI, CH. 236, cf. BARCANU, ALEXI, W. Marne cretoase. ONCESCU, G. 15, cf. 26. Celelalte două orizonturi sînt reprezentate prin șisturi cu radiolari și marne. MG I, 130. Originalitatea reliefului este determinată de larga dezvoltare a marnelor. ib. 204. - Pl.: marne. – Din fr. marne, it. marna.