MARMURĂ, (2) marmure, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, de diverse culori, care se poate ciopli și lustrui, folosită la lucrări de sculptură și arhitectură. ◊ Expr. A fi marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a rămâne indiferent față de orice. 2. Bloc sau bucată de marmură (1) cioplită și lustruită; sculptură, statuie de marmură. [Pl. și: (2) marmuri. – Var.: marmoră s. f., (înv.) marmor s. n.] – Lat. marmor, -oris.

marmură¹ sf [At: (a. 1580) CUV. D. BĂTR. II, 285/9 / V: ~moră, (îrg) ~mure, (reg) ~mară, ~mor, ~more, ~mur / Pl: ~re, ~ri / E: ml marmor, -oris] 1 (Înv; șîs piatră ~, piatră de ~) Varietate de calcar cristalin cu structură compactă și fină de diverse culori, care se poate sculpta și lustrui, utilizată în lucrări de artă și arhitectură. 2 (înv; îas) Bloc sau bucată de marmură¹ (1). 3 (Lpl) Varietăți de marmură¹ (1). 4 Obiect sculptat din marmură¹ (1). 5 (Reg) Porțelan. 6 (Reg) Oală smălțuită. 7 (Trs) Piatră de hotar. 8 (Trs) Semn care desparte două holde.

marmură² sf [At: MAT. DIALECT. I, 261 / E: ns cf armurare] (Reg) Boală a vitelor nedefinită mai îndeaproape Cf armurare.

MARMURĂ, (2, rar) marmuri, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, de diverse culori, care se poate ciopli și lustrui, întrebuințată la lucrări de sculptură și arhitectură. ◊ Expr. A fi marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a rămâne indiferent față de orice. 2. Bloc sau bucată de marmură (1) cioplită și lustruită; sculptură, statuie de marmură. [Var.: marmoră s. f., (înv.) marmor s. n.] – Lat. marmor, -oris.

MARMURĂ, (2, rar) marmure, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, care se poate ciopli și lustrui, întrebuințată mai ales la lucrări de sculptură și în arhitectură. Să urcă pe trepte la deal în casele cele de marmură. RETEGANUL, P. III 31. Și cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară. EMINESCU, O. I 232. Mărețele mausolee de bronz și marmură. NEGRUZZI, S. I 192. Marmura bălții tresărea, înfiorîndu-se pînă la trestii. SADOVEANU, O. A. II 145. ◊ Expr. A rămîne de marmură = a rămîne împietrit, încremenit de spaimă, de uimire etc.; a înmărmuri. A fi de marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a nu se tulbura de nimic, a rămîne rece la toate. 2. Bloc sau bucată de marmură (1), cioplită și lustruită, statuie de marmură (1). Imaginea femeii, pe care [Eminescu] o aseamănă cu Diana, are simplitatea și grația marmurelor antice. VIANU, S. 33. Artiștii au săpat marmurele columnei dacice. ODOBESCU, S. III 75. Pl. și: murmuri (EMINESCU, O. I 44). – Variante: marmoră (MACEDONSKI, O. I 107) s. f., marmor (COȘBUC, P. I 52) s. n.

MARMURĂ s.f. Rocă calcaroasă cristalină care se poate tăia și lustrui ușor, folosită în lucrări de construcție, la executarea obiectelor de artă etc. [Pl. -ri, -re, var. marmoră s.f., marmor s.n. / < lat. marmor, it. marmore].

MARMURĂ s. f. 1. rocă metamorfică cu structură zaharoidă, masivă, care se poate tăia și lustrui ușor. 2. bucată de marmură (1) prelucrată (statuie, element de arhitectură etc.). (< lat. marmor)

MARMURĂ ~i f. 1) Rocă calcaroasă dură, de diferite culori, care, prin șlefuire, capătă aspect lucios și neted, fiind folosită în construcție și ca material pentru sculptură. * A rămâne de ~ a încremeni pe loc; a înmărmuri. A fi de ~ (sau a fi rece ca ~a sau ca o ~) a fi indiferent, nepăsător, rece față de orice. 2) Bloc sau sculptură din asemenea material. [G.-D. marmurii] /<lat. marmor, ~oris^[1]

marmură f. 1. piatră calcară foarte vârtoasă și care se poate netezi: marmură de Carara; 2. bloc de marmură: s’o admiri ca pe o marmură de Paros EM. [Lat. MARMOREM].

mármură și (lit.) -oră f., pl. ĭ (lat. marmor, d. vgr. mármaros; it. marmo, pv. marme, fr. marbre, sp. mármol, pg. marmore). Un fel de peatră văroasă foarte dură (în general albă) care se poate cĭopli și netezi și din care se fac statue ș. a. Statuă saŭ alt obiect de marmură. A rămînea de marmură, a rămînea înmărmurit, împetrit, înlemnit. – În L. V. marmure (art. mármurea). Și m.: stîlpiĭ și mármuriĭ (Dos.).

marmară sf vz marmură¹

marmor s vz marmură

marmoră sf vz marmură¹

marmore sf vz marmură¹

marmur s vz marmură¹

marmure sf vz marmură¹

MARMOR s.n. v. marmură.

MARMORĂ s.f. v. marmură.

!marmură s. f., g.-d. art. marmurei; (lucrări, varietăți) pl. marmure

marmură s. f., g.-d. art. marmurei / marmurii; (sorturi, lucrări) pl. marmure / marmuri

marmură s. f., g.-d. art. marmurii; (sorturi, blocuri, statui) pl. marmuri^[1]

marmură

marmură, -re.

MARMURĂ s. v. antrax, cărbune, dalac, porțelan, pustulă malignă.

marmură s. v. ANTRAX. CĂRBUNE. DALAC. PORȚELAN. PUSTULĂ MALIGNĂ.

marmură (marmuri), s. f. – Rocă cristalină divers colorată. – Var. marmoră, (înv.) marmure. Mr. marmar, mr., megl. marmură. Lat. marmor (Pușcariu 1033; Candrea-Dens., 1054; REW 5368), cf. it. marmo, prov. marme, fr. marbre, sp. mármol, port. marmore. Der. din gr. μάρμαρος (Pascu, Beiträge, 10), pare mai puțin probabilă. Nu e cuvînt popular, dar apare din sec. XVII. – Der. (în)mărmuri, vb. (a se împietri, a se întări), cf. megl. mărmurisi, calabr. ammarmurare; mărmuriu, adj. (marmorean); marmoreu, adj. (marmorean), din it. marmoreo.

marmoră, marmore, s.f. – (pop.) Rocă cristalină colorată; marmură. În Maramureș, se exploata marmură la Dragomirești, Botiza și Valea Porcului (Demeter, Marin, 1935: 83). – Var. a lui marmură (< lat. marmor, -oris, cf. it. marmo, port. marmore, DER, DEX, MDA).

marmoră, s.f. – (pop.) Rocă cristalină colorată; marmură. În Maramureș se exploata marmură la Dragomirești, Botiza și Valea Porcului (Demeter, Marin, 1935, 83). – Lat. marmor, cf. it. marmo, smármol, port. marmore (DER).

MARMURĂ (MARMORĂ) (lat. marmor, -oris) s. f. 1. Rocă metamorfică complet cristalizată, alcătuită în cea mai mare parte din calcit sau dolomit, albă sau colorată, datorită impurităților în roz, cenușiu, verde, negru etc. Se utilizează ca material de construcție în sculptură, la fabricarea diverselor obiecte decorative etc. 2. Bucată de marmură (1) prelucrată (ex. statuie, element de arhitectură etc.).

MARMURĂ subst. 1. Marmur b., 1601 (Sd V 8); -ă sau -e, Miiarea uricar (17 A IV 359, 380; Isp II²); 2. -e diac (17 A IV 237; Glos) etc.; acestea pot privi aceeași persoană; -e de la Bîrlăzel din Mărmureni 1460 (Ștef; 17 A I 4; Sd XVI).

MÁRMURĂ¹ s. f. 1. (Și, învechit, în sintagmele piatră marmură, piatră de marmură) Varietate de calcar cu structură compactă și fină conținînd și alte minerale care o colorează variat și formează în masa rocii diverse desene ; bloc, lespede din această rocă. Melintia sora lui. . . făcu stîlpu de marmure (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 285/9. împrejurul a toată biserica făcu ca o strașină tot dă marmură albă, cioplită cu flori și foarte scobită și săpată frumos (a. 1654). GCR I, 172/31, cf. 173/4. Masă de marmure naltă cît să radzămă omul. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^v/32. Caută de te miră stîlpul de marmură bulgăresc cît este de înalt (a. 1710). GCR 1, 361/8. Păreții caselor pri dinafara tot de marmure scump și tot feliul de scrisori ieroglificești într-însele săpate avea. CANTEMIR, IST. 128, cf. 126, 127. Și au dat de o piatră marmură și supt piatră o căldare mare de aramă (a. 1747). GCR II, 40/22. Mergînd o au aflat și o au luat cu căldarea cum era și cu marmura care era acoperită (a. 1747). id. ib. 40/32. Un mormînt de marmură. MINEIU (1776),103^v1/21. Corabia. . . au adus marmuri de cîte îți trebuiesc. ib.161^r1/11. Intrarăm într-o curte pardosită cu marmură albă (a.1783). GCR II,130/8. Li s-au cioplit. . . obrazul, grumazii, peptul și picioarele cu cioarecii din marmure albă. ȘINCAI, ap. GCR II, 205/12. Inscripții în marmuri tăiate. MAIOR, IST. 249/19, cf. CHIRIAC, 20. Această piatră, de curată marmoră, este pusă deasupra mormântului de la Elena, împărăteasa. id. ib. Aceste patru statui se vor face de marmură de Franța. CR (1830), 10²/37. Picătura de apă căzînd neîncetat pe același punt al unei marmure o petrece cu vreme. MARCOVICI, D. 168/21. Mărețele mausolee de bronz și marmură. NEGRUZZI, S. I, 192, cf. 50. Din marmor și lemne scumpe toate-s în cetăți lucrate. MUREȘANU, P. 171/11. Apolon cu lira, sculptat în marmură de Paros. FILIMON, O. II, 153. Din mormîntul rece prin marmura zdrobită Crescuse și-nflorise o mică mărgărită. ALECSANDRI, P. II, 88. Și în templele mărețe, colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preîmblă în veștmintele lor dalbe. EMINESCU, O. I, 44. In dom de marmur negru ei intră liniștiți. id. ib. 93. Trîntește paharul de masa de marmură, prefăăndu-l în țăndări. CARAGIALE, O. II, 61. Se făcea că era o fîntînă de marmură albă ca laptele. ISPIRESCU, l. 244, cf. 38. Artiștii aceia cari au săpat marmurele columnei dacice. ODOBESCU, S. iii, 75. S-așazâ fata. . . pe-o lespede de marmur. COȘBUC, B. 14. În jurul marmorei grele, cîteva fire de iarbă. IBRĂILEANU, A. 52. Și pe masa părăsită – albă marmoră sculptată -. . . Mă întind. BACOVIA, O. 59. Flote de vase duceau odinioară butoaie în Italia și se întorceau de acolo cu marmură. SADOVEANU, O. IX, 285, cf. X, 303. Marmura e lucioasă, străvezie, bătînd ușor în galben ori în vînăt. STANCU, U.R.S.S. 121, cf. 20. Țăcăneau veseli piesele de os pe mesuțele de marmură. DEMETRIUS, A. 58. Apoi se urcă pe trepte, la deal, în casele cele de marmură. RETEGANUL, P. III, 31. I-oi slobozi un frig mare și un ger.. . Și ei or vini să să-ncălzească și i-oi face marmură. ALEXICI, L. P. 258. Găsăște o cireadă dă boi, o stavă dă cai, o stavâ dă bivoli, nește casă de marmure. GRAIUL, I, 44, cf. ALR II 4273, ALRM SN I h 394. Nedreptățile scrie-le pe nisip, iar binefacerile pe marmoră. ZANNE, P. V, 439. ◊ (Ca termen de comparație pentru „alb”, „neted”, „rece”, „dur” etc.) Mă-ntîmpinași în cale, Ca marmura de albă, cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 91. Răsai-nainte-mi ca marmura de clară. id. ib. 232. Începu să-l mîngîie cu mînușițele ei cele grăsulii și netede ca marmora cea bine lustruită. ISPIRESCU, U. 93. În soarta mea m-am împietrit: Rămîn ca marmora de rece. MACEDONSKI, O. I, 36. Fruntea, netedă ca marmora, era acum ușor înnegurată de gînduri. V. ROM. septembrie 1953, 49. ◊ F i g. De lebădă-i e gîtul; de marmoră-al său piept. MACEDONSKI, O, I, 107. Vîntul tăcuse de tot și să stinse deodată murmurul Marilor mări; lopătarii se luptă cu marmura mării. COȘBUC, AE. 129. Plopii. . . pe marmora zăpezii Culcă umbra lor albastră. TOPÎRCEANU, B. 69. E feerie de argint, Cristalizat în țurțuri lungi, Și pe cît ochii ți-i alungi, Pe cît ajungi, E marmur alb, neprihănit, Pustiu și nesfîrșit. ARGHEZI, V. 71. ♦ (La pl.) Varietăți de marmură¹ Producturile acestui pămînt. . . din ceata mineralelor, precum: marmure, pietre prețioase. AR (1829), 196¹/34. Am stat o zi întreagă pe sub pămînt trecînd din galerii cu marmuri verzi în altele cu marmuri roșcate. CĂLINESCU, S. 340. 2. Obiect sculptat din marmură¹ (1). Celelalte marmore ce se află în această sală reprezintă aligorii mitologice. FILIMON, O. II, 153. De la creștet la picioare s-o admiri și s-o dezmierzi Ca pe-o marmură de Paros sau o pînză de Corregio. EMINESCU, O. II, 157. Imaginea femeii, pe care o aseamănă cu Diana, are simplitatea și grația marmurelor antice. VIANU, S. 33. 3. (Regional) Porțelan. Reu apă de micșunele dintr-o oală de marmură. ISPIRESCU, L. 114. Un hîrb de talger de marmură. MARIAN, ap. HEM 1713. Lampă cu pălăria di marmură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Frumoasă ca o păpușe de marmure. CIAUȘANU, V. 178. Șahan di bliah or di marmură. ALR II/I MN 142, 3911/386. Farfurie de marmură. ALR II 3967/537. Strachină de marmure. ib. 3967/872. ♦ Oală smălțuită. Cf. ALR I 695/542, 677. 4. (Prin Transilv.) Piatră de hotar (LB) ; semn care desparte două holde (chest. IV 129/106). – Pl.: marmuri și marmure. - Și: mármoră, (învechit și regional) mármure s. f.; (regional) mármur subst., mármore (ALRM SN I h 394) s. f., mármor subst., marmară (DR. IV, 104) s. f. – Lat. marmor, -oris.

MARMURĂ² s. f. (Regional) Numele unei boli a vitelor; armurare (Geoagiu-Orăștie). MAT. DIALECT, I, 261. - Etimologia necunoscută. – Cf. a r m u r a r e.

MÁRMARĂ s. f. v. marmură¹.

MARMOR subst. v. marmură¹.

MARMORĂ s. f. v. marmură¹.

MARMORE s. f. v. marmură¹.

MÁRMUR subst. v. marmură¹.

MARMURE s. f. v. marmură¹.