2 intrări

38 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

MÁRMORĂ s. f. v. marmură.

MÁRMOR s. n. v. marmură.

MARMORÁ, marmorez, vb. I. Tranz. A da aspect de marmură hârtiei, lemnului etc. prin anumite procedee tehnice. – Din marmoră (după fr. marbre).

MARMORÁ, marmorez, vb. I. Tranz. A da aspect de marmură hârtiei, lemnului etc. prin anumite procedee tehnice. – Din marmoră (după fr. marbre).

MÁRMURĂ, (2) marmure, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, de diverse culori, care se poate ciopli și lustrui, folosită la lucrări de sculptură și arhitectură. ◊ Expr. A fi marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a rămâne indiferent față de orice. 2. Bloc sau bucată de marmură (1) cioplită și lustruită; sculptură, statuie de marmură. [Pl. și: (2) marmuri.Var.: mármoră s. f., (înv.) mármor s. n.] – Lat. marmor, -oris.

marmora vt [At: PONTBRIANT, D. / Pzi: ~rez / E: marmoră] 1 A da (unui material) aspect de marmură1 (1). 2 (Nob) A acoperi, a placa cu marmură1 (1).

marmură1 sf [At: (a. 1580) CUV. D. BĂTR. II, 285/9 / V: ~moră, (îrg) ~mure, (reg) ~mară, ~mor, ~more, ~mur / Pl: ~re, ~ri / E: ml marmor, -oris] 1 (Înv; șîs piatră ~, piatră de ~) Varietate de calcar cristalin cu structură compactă și fină de diverse culori, care se poate sculpta și lustrui, utilizată în lucrări de artă și arhitectură. 2 (înv; îas) Bloc sau bucată de marmură1 (1). 3 (Lpl) Varietăți de marmură1 (1). 4 Obiect sculptat din marmură1 (1). 5 (Reg) Porțelan. 6 (Reg) Oală smălțuită. 7 (Trs) Piatră de hotar. 8 (Trs) Semn care desparte două holde.

marmură2 sf [At: MAT. DIALECT. I, 261 / E: ns cf armurare] (Reg) Boală a vitelor nedefinită mai îndeaproape Cf armurare.

MÁRMURĂ, (2, rar) marmuri, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, de diverse culori, care se poate ciopli și lustrui, întrebuințată la lucrări de sculptură și arhitectură. ◊ Expr. A fi marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a rămâne indiferent față de orice. 2. Bloc sau bucată de marmură (1) cioplită și lustruită; sculptură, statuie de marmură. [Var.: mármoră s. f., (înv.) mármor s. n.] – Lat. marmor, -oris.

MARMORÁ, marmorez, vb. I. Tranz. A da aspect de marmură, colorînd materialul prin anumite procedee.

MÁRMURĂ, (2, rar) marmure, s. f. 1. Rocă calcaroasă cristalină, care se poate ciopli și lustrui, întrebuințată mai ales la lucrări de sculptură și în arhitectură. Să urcă pe trepte la deal în casele cele de marmură. RETEGANUL, P. III 31. Și cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară. EMINESCU, O. I 232. Mărețele mausolee de bronz și marmură. NEGRUZZI, S. I 192. Marmura bălții tresărea, înfiorîndu-se pînă la trestii. SADOVEANU, O. A. II 145. ◊ Expr. A rămîne de marmură = a rămîne împietrit, încremenit de spaimă, de uimire etc.; a înmărmuri. A fi de marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a nu se tulbura de nimic, a rămîne rece la toate. 2. Bloc sau bucată de marmură (1), cioplită și lustruită, statuie de marmură (1). Imaginea femeii, pe care [Eminescu] o aseamănă cu Diana, are simplitatea și grația marmurelor antice. VIANU, S. 33. Artiștii au săpat marmurele columnei dacice. ODOBESCU, S. III 75. Pl. și: murmuri (EMINESCU, O. I 44). – Variante: mármoră (MACEDONSKI, O. I 107) s. f., mármor (COȘBUC, P. I 52) s. n.

MARMORÁ vb. I. tr. A colora dând aspect de marmură (unui material). [< germ. marmorieren].

MÁRMURĂ s.f. Rocă calcaroasă cristalină care se poate tăia și lustrui ușor, folosită în lucrări de construcție, la executarea obiectelor de artă etc. [Pl. -ri, -re, var. marmoră s.f., marmor s.n. / < lat. marmor, it. marmore].

MARMORÁ vb. tr. a da aspect de marmură (unui material. (< germ. marmorieren)

MÁRMURĂ s. f. 1. rocă metamorfică cu structură zaharoidă, masivă, care se poate tăia și lustrui ușor. 2. bucată de marmură (1) prelucrată (statuie, element de arhitectură etc.). (< lat. marmor)

arată toate definițiile

Intrare: marmora
verb (VT201)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a)
  • marmora
  • marmorare
  • marmorat
  • marmoratu‑
  • marmorând
  • marmorându‑
singular plural
  • marmorea
  • marmorați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu)
  • marmorez
(să)
  • marmorez
  • marmoram
  • marmorai
  • marmorasem
a II-a (tu)
  • marmorezi
(să)
  • marmorezi
  • marmorai
  • marmorași
  • marmoraseși
a III-a (el, ea)
  • marmorea
(să)
  • marmoreze
  • marmora
  • marmoră
  • marmorase
plural I (noi)
  • marmorăm
(să)
  • marmorăm
  • marmoram
  • marmorarăm
  • marmoraserăm
  • marmorasem
a II-a (voi)
  • marmorați
(să)
  • marmorați
  • marmorați
  • marmorarăți
  • marmoraserăți
  • marmoraseți
a III-a (ei, ele)
  • marmorea
(să)
  • marmoreze
  • marmorau
  • marmora
  • marmoraseră
Intrare: marmură
marmură1 (pl. -e) substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • marmură
  • marmura
plural
  • marmure
  • marmurele
genitiv-dativ singular
  • marmure
  • marmurei
plural
  • marmure
  • marmurelor
vocativ singular
plural
marmură2 (pl. -i) substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • marmură
  • marmura
plural
  • marmuri
  • marmurile
genitiv-dativ singular
  • marmuri
  • marmurii
plural
  • marmuri
  • marmurilor
vocativ singular
plural
marmoră1 (pl. -e) substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • marmoră
  • marmora
plural
  • marmore
  • marmorele
genitiv-dativ singular
  • marmore
  • marmorei
plural
  • marmore
  • marmorelor
vocativ singular
plural
marmoră2 (pl. -i) substantiv feminin
substantiv feminin (F43)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • marmoră
  • marmora
plural
  • marmori
  • marmorile
genitiv-dativ singular
  • marmori
  • marmorii
plural
  • marmori
  • marmorilor
vocativ singular
plural
substantiv neutru (N1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • marmor
  • marmorul
  • marmoru‑
plural
  • marmore
  • marmorele
genitiv-dativ singular
  • marmor
  • marmorului
plural
  • marmore
  • marmorelor
vocativ singular
plural
* formă nerecomandată sau greșită – (arată)
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

marmora

  • 1. A da aspect de marmură hârtiei, lemnului etc. prin anumite procedee tehnice.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN

etimologie:

  • marmoră (după limba franceză marbre).
    surse: DEX '09 DEX '98

marmură marmoră marmor

  • 1. (numai) singular Rocă calcaroasă cristalină, de diverse culori, care se poate ciopli și lustrui, folosită la lucrări de sculptură și arhitectură.
    surse: DEX '09 DLRLC DN attach_file 4 exemple
    exemple
    • Să urcă pe trepte la deal în casele cele de marmură. RETEGANUL, P. III 31.
      surse: DLRLC
    • Și cînd răsai nainte-mi ca marmura de clară. EMINESCU, O. I 232.
      surse: DLRLC
    • Mărețele mausolee de bronz și marmură. NEGRUZZI, S. I 192.
      surse: DLRLC
    • Marmura bălții tresărea, înfiorîndu-se pînă la trestii. SADOVEANU, O. A. II 145.
      surse: DLRLC
    • 1.1. expresie A rămâne de marmură = a rămâne împietrit, încremenit de spaimă, de uimire etc.
      surse: DLRLC sinonime: înmărmuri
    • 1.2. expresie A fi marmură sau a fi rece ca o marmură (sau ca marmura) = a fi insensibil, a rămâne indiferent față de orice.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC
  • 2. Bloc sau bucată de marmură cioplită și lustruită; sculptură, statuie de marmură.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC MDN '00 attach_file 2 exemple
    exemple
    • Imaginea femeii, pe care [Eminescu] o aseamănă cu Diana, are simplitatea și grația marmurelor antice. VIANU, S. 33.
      surse: DLRLC
    • Artiștii au săpat marmurele columnei dacice. ODOBESCU, S. III 75.
      surse: DLRLC

etimologie: