marin, ~ă [At: VALIAN, V. / Pl: ~i, ~e / E: fr marin, -e] 1 a Care ține de mare² . 2 a Referitor la mare². 3 a Care este produs de acțiunea mării². 4 a Caracteristic mării². 5 a (D. plante și animale) Care crește sau trăiește în mare² Si: (nob) marinesc. 6-7 sf, a (Șîs Pictură ~) (Pictură) care reprezintă un peisaj de mare. 8 a Referitor la navigația pe mare Si: maritim (4).

marină sfs [At: MOLNAR, I. 377/9 / E: fr marine, it imarina] 1 (Csc) Ansamblu al vaselor și unităților navale ale unei țări, precum și personalul aferent Vz flotă. 2 Știință și tehnică a navigației.

MARIN, -Ă, marini, -e, adj. De mare; care ține de mare, care se referă la mare, care trăiește în mare. Faună marină. ▭ Mai stăruie parcă în auz, foșnetul marin de talazuri rostogolite, BOGZA, C. O. 329. Bolnavi trimiși să respire aer marin. C. PETRESCU, Î. I 12. ◊ Pictură marină = pictură care înfățișează o priveliște a mării.

MARINĂ s. f. Ansamblul navelor, al unităților navale ale unei țări, precum și personalul care lucrează pe ele. Marina militară. ▭ Marina lor de comerciu rivaliza cu marina italiană și cu marina franceză. GHICA, S. 93. Un june ofițer din marina franceză. NEGRUZZI, S. I 328.

MARIN, -Ă adj. De (din) mare; care trăiește în mare. ◊ Pictură marină (și s.f.) = pictură a unei priveliști de la mare. [< fr. marin, it. marino, lat. marinus].

MARINĂ s.f. 1. Flotă navală a unui stat și personalul aferent. 2. Știința și tehnica navigației pe mări. [< fr. marine, it. marina].

MARIN, -Ă adj. referitor la mare; care crește, trăiește în mare. ◊ (s. f.) pictură cu peisaj marin. (< fr. marin)

MARINĂ s. f. 1. flotă navală a unui stat și personalul aferent. 2. știința și tehnica navigației pe mări. (< fr. marine, it. marina)

MARIN ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de mare; propriu mării. 2) (despre picturi) Care reprezintă marea; reprezentând un peisaj de mare. /<fr. marin^[1]

MARINĂ f. Totalitate de nave maritime ale unui stat, luate împreună cu personalul care lucrează pe ele; flotă navală a unui stat. /

marin a. 1. de mare: plantă marină; 2. ce servă la navigațiune: hartă marină.

Marina (Sfânta) f. sărbătoare băbească ce cade în mijlocul Circovilor de vară (17 Iulie), zi rea pentru boale: la Marina țăranii împart pelin și puici. V. Circovii.

marină f. 1. arta navigațiunii pe mare; 2. serviciul marinarilor: ofițer de marină; 3. puterea navală a unei națiuni (constând din cuirasate, torpiloare, încrucișetoare, canoniere, etc.): marina militară a Angliei e cea mai puternică din lume; 4. tablou reprezentând vr’o vedere pe mare.

*marín, -ă adj. (lat. marinus). De mare, din mare: peștĭ marinĭ, plante marine. Care servește la navigațiunea maritimă: corabie, hartă marină; ceasornic marin. S. f., pl. e. Serviciu de marinar: marina e grea. Materialu și oameniĭ care compun puterea navală a uneĭ țărĭ saŭ companiĭ, flotă: marina militară, marina comercială. Tabloŭ care reprezentă marea (corăbiĭ, talazurĭ ș. a.). Infanteria de marină, în Francia, infanteria care azĭ se numește infanterie colonială. V. navigațiune.

marin adj. m., pl. marini; f. marină, pl. marine

marină² (pictură) s. f., g.-d. art. marinei; pl. marine

marină¹ (flotă, navigație) s. f., g.-d. art. marinei

marin adj. m., pl. marini; f. marină, pl. marine

marină¹ (flotă, navigație) s. f., g.-d. art. marinei

marină² (pictură) s. f., g.-d. art. marinei; pl. marine

marin adj. m., pl. marini; f. sg. marină, pl. marine^[1]

marină (pictură) s. f., g.-d. art. marinei; pl. marine

marină (ansamblul unităților navale, tehnica navigației) s. f., g.-d. art. marinei

MARIN adj. 1. v. maritim. 2. (rar) pelagic, (înv.) marinesc. (Adâncurile ~.)

MARIN adj. (rar) pelagic, (înv.) marinesc. (Adîncurile ~.)

marin (marină), adj. – De mare. Fr. marin. – Der. marină, s. f., din fr. marine; marinar, s. m. (soldat la marină; Arg., avort, făt avortat), din it. marinaro, cf. ngr. μαρινάρης; marinăresc, adj. (de marină, de marinar); marinărește, adv. (ca marinarii); marina, vb. (a conserva carne sau pește), din fr. marinade; submarin, s. n., după fr. sous-marin.

suprafață de inundare marină, (engl.= FS-flooding surface) în strat. secvențială exprimă un hiatus minor de eroziune submarină sau nondepunere, care separă unități depoziționale la nivel de cortegiu sedimentar. S.i.m. se formează imediat după un moment de înălțare a nivelului de bază, simultan cu creșterea adâncimii apelor.

conque marine (cuv. fr. [kõ:k] marin), un fel de scoică uriașă, utilizată ca instrument de semnalizare de către popoarele care au trăit pe lângă țărmurile mărilor. Echiv. gr. στρόμβος [strombos], „vârtej, titirez, scoică”.

MARIN, Vasile (1904-1937, n. București), avocat, om politic și publicist român. Din 1932, în Mișcarea Legionară; șef al organizației legionare din București; comandant legionar. Unul dintre fondatorii publicațiilor „Axa” și „Vestitorii”, colaborator al „Cuvântului” editat de Nae Ionescu. Voluntar în Războiul Civil din Spania (1936-1939) de partea forțelor naționaliste ale generalului Franco. A căzut în bătălia de pe frontul Madridului, la Mahadahonda (13 ian. 1937), fiind decorat post-mortem de generalul Franco cu Crucea de Război. În 1970, autoritățile spaniole au ridicat, la Majadahonda, un monument în memoria lui M. și Moța. Lucrări: „Fascismul”, „Crez de generație”.

MARIN [mərin], John Cheri (1870-1953), pictor american. Influențat de fovism și și cubism, a fost dintre pionierii artei moderne a acuarelei în S.U.A., cu largi ecouri în Marea Britanie și Franța. Celebru datorită acuarelelor semiabstracte cu subiect marin, influențate de J. Whistler („Dragul meu Manhattan”, „Insula Maine”, „Podul Brooklyn”, „Munții Tunk”).

MARIN, Filip (1865-1927, n. București), sculptor și pictor român. A sculptat mai ales portrete ale contemporanilor („C.A. Rosetti”, „V. Alecsandri”) și lucrări alegorice. A realizat masca mortuară a lui Mihail Eminescu. Pictor peisagist.

MARIN, Constantin (1925-2011, n. sat Urleta, jud. Prahova), dirijor român de cor. Fondator al Corului Național de cameră „Madrigal”. Stil remarcabil, cultivând acuratețea și puritatea sunetului. A realizat, împreună cu formația corală „Madrigal”, peste 40 discuri și șapte compact-discuri. Autor (împreună cu Iosif Sava) al volumului „Constelația Madrigal” și al lucrării „Arta construcției și interpretării corale”, editată în 10 compact-discuri (în română, engleză și spaniolă). Numeroase turnee în țară și străinătate.

MARIN, Alexe (1814-1895, n. Craiova), pionier al învățământului chimic din țara noastră. Prof. univ. la București. Traduceri de manuale.

MARIN FIRMILIAN (numele de botez Nicolae) (1901-1972), mitropolit român. Prof. la seminarele din Cernica, București și Craiova. Arhiepiscop al Craiovei (1947-1949); mitropolit al Olteniei (1949-1972).

MARÍN, -Ă adj. Care ține de mare², privitor la mare; care este produs de acțiunea unei mări; caracteristic mării. Cf. VALIAN, V. Lucrarea marină (a apelor mării), BARASCH, I. N. 85/9, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, DDRF. Șesuri marine (zidite de mări vechi). MEHEDINȚI, G. F. 132, cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Cu umbra lor pe nisip, în pustietățile marine, priveau în zare vapoare. BACOVIA, O. 242. Bolnavi trimiși să respire aer marin. C. PETRESCU, Î. I, 12, cf. id. C. V. 359. Un vînt cald, masiv ca o undă marină. . ., făcea ca pălăria Otiliei să fluture. CĂLINESCU, E. O. I, 103. O oarecare vreme mai stăruie parcă în auz foșnetul marin, de talazuri rostogolite. BOGZA, C. O. 329. ♦ (Despre plante și animale) Care crește sau trăiește în mare. Se oprește pe la Insulele Canare de mulțimea plantelor marine. GENILIE, G. 13/17. Creșteau. . . Imenșii polipi marini. ISANOȘ, Ț. I. 49, cf. 59. ♦ (Și substantivat, f.) (Pictură) care înfățișează un peisaj de mare. Cf. ȘĂINEANU, D. U., CADE. Ai văzut marinele lui Radovici? Hai să ți le arăt, că sînt interesante. CAMIL PETRESCU, T. II, 30. Merse la un perete pe care erau expuse cîteva tablouri. . . – Priviți minune! zise el. Cea mai bună marină de Petrașcu. CĂLINESCU, S. 71. ♦ Privitor la navigația pe mare; maritim. Hărți marine. ELEM. G. 2. Busola marină, care se cheamă și compas de variație. MARIN, F. 241, cf. COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. - Pl.: marini, -e. – Din fr. marin, -e.

MARÍNĂ s. f. 1. (Cu sens colectiv) Ansamblul vaselor și unităților navale ale unei țări, precum și personalul aferent. V. f l o t ă. Marina, adecă oastea de pre mare. MOLNAR, I. 377/9. Au aflat cu cale. . . a trimite în strîmtoarea de la Ghibraltar o parte din marină (flotă). AR (1829), 50¹/12. Marina. . . se alcătuiește din 3 fregate, 2 corvete, 2 bricuri, 6 alte vase mai mici. CR (1830), 76²/39. Puterea de mare (marina) britanică. GT (1839), 7¹/25, cf. STAMATI, D. Se formă o marină comercială. CALENDAR (1857), 56/29. Vorbește c-un june ofițer din marina franceză. NEGRUZZI, S. I, 328. Marina lor de comerciu rivaliza cu marina italiană și cu marina franceză. GHICA, S. 93, cf. PONTBRIANT, D. Maiorul de marină N. Dimitrescu-Maican scufundă monitorul turcesc din fața Canapei. MAIORESCU, D. II, 102, cf. ȘĂINEANU, D. U. Ofițeri de marină. PETRESCU, Î. I, 12. 2. Știința și tehnica navigației. D. Șlik, arhitect. . . aflînd pentru folosul marinii (meșteșugul mării) un instrument numit curvograf, a avut cinstea de a-l înfățișa righii. CR (1829), 100¹/7. Să se facă o schimbare foarte însemnătoare în marină, adică în locul funiilor de cînipă să se puie funii sau lanțuri de fier. ib. (1833), 92¹/47, cf. VALIAN, V., POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. E nava școlii medii tehnice de marină. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2398. - Din fr. marine, it. marina.