marină sfs [At: MOLNAR, I. 377/9 / E: fr marine, it imarina] 1 (Csc) Ansamblu al vaselor și unităților navale ale unei țări, precum și personalul aferent Vz flotă. 2 Știință și tehnică a navigației.

MARINĂ s. f. Ansamblul navelor, al unităților navale ale unei țări, precum și personalul care lucrează pe ele. Marina militară. ▭ Marina lor de comerciu rivaliza cu marina italiană și cu marina franceză. GHICA, S. 93. Un june ofițer din marina franceză. NEGRUZZI, S. I 328.

MARINĂ s.f. 1. Flotă navală a unui stat și personalul aferent. 2. Știința și tehnica navigației pe mări. [< fr. marine, it. marina].

MARINĂ s. f. 1. flotă navală a unui stat și personalul aferent. 2. știința și tehnica navigației pe mări. (< fr. marine, it. marina)

MARINĂ f. Totalitate de nave maritime ale unui stat, luate împreună cu personalul care lucrează pe ele; flotă navală a unui stat. /

marină f. 1. arta navigațiunii pe mare; 2. serviciul marinarilor: ofițer de marină; 3. puterea navală a unei națiuni (constând din cuirasate, torpiloare, încrucișetoare, canoniere, etc.): marina militară a Angliei e cea mai puternică din lume; 4. tablou reprezentând vr’o vedere pe mare.

Marina (Sfânta) f. sărbătoare băbească ce cade în mijlocul Circovilor de vară (17 Iulie), zi rea pentru boale: la Marina țăranii împart pelin și puici. V. Circovii.

*marín, -ă adj. (lat. marinus). De mare, din mare: peștĭ marinĭ, plante marine. Care servește la navigațiunea maritimă: corabie, hartă marină; ceasornic marin. S. f., pl. e. Serviciu de marinar: marina e grea. Materialu și oameniĭ care compun puterea navală a uneĭ țărĭ saŭ companiĭ, flotă: marina militară, marina comercială. Tabloŭ care reprezentă marea (corăbiĭ, talazurĭ ș. a.). Infanteria de marină, în Francia, infanteria care azĭ se numește infanterie colonială. V. navigațiune.

marină¹ (flotă, navigație) s. f., g.-d. art. marinei

marină² (pictură) s. f., g.-d. art. marinei; pl. marine

marină¹ (flotă, navigație) s. f., g.-d. art. marinei

marină (ansamblul unităților navale, tehnica navigației) s. f., g.-d. art. marinei

MARÍNĂ s. f. 1. (Cu sens colectiv) Ansamblul vaselor și unităților navale ale unei țări, precum și personalul aferent. V. f l o t ă. Marina, adecă oastea de pre mare. MOLNAR, I. 377/9. Au aflat cu cale. . . a trimite în strîmtoarea de la Ghibraltar o parte din marină (flotă). AR (1829), 50¹/12. Marina. . . se alcătuiește din 3 fregate, 2 corvete, 2 bricuri, 6 alte vase mai mici. CR (1830), 76²/39. Puterea de mare (marina) britanică. GT (1839), 7¹/25, cf. STAMATI, D. Se formă o marină comercială. CALENDAR (1857), 56/29. Vorbește c-un june ofițer din marina franceză. NEGRUZZI, S. I, 328. Marina lor de comerciu rivaliza cu marina italiană și cu marina franceză. GHICA, S. 93, cf. PONTBRIANT, D. Maiorul de marină N. Dimitrescu-Maican scufundă monitorul turcesc din fața Canapei. MAIORESCU, D. II, 102, cf. ȘĂINEANU, D. U. Ofițeri de marină. PETRESCU, Î. I, 12. 2. Știința și tehnica navigației. D. Șlik, arhitect. . . aflînd pentru folosul marinii (meșteșugul mării) un instrument numit curvograf, a avut cinstea de a-l înfățișa righii. CR (1829), 100¹/7. Să se facă o schimbare foarte însemnătoare în marină, adică în locul funiilor de cînipă să se puie funii sau lanțuri de fier. ib. (1833), 92¹/47, cf. VALIAN, V., POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. E nava școlii medii tehnice de marină. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2398. - Din fr. marine, it. marina.