mandolă sf vz mandoră

mandoră sf [At: COSTINESCU / V: ~olă / Pl: ~re / E: fr mandore] Vechi instrument muzical asemănător cu mandolina¹, ale cărui coarde sunt puse în vibrație prin ciupire Vz cobză.

MANDOLĂ s.f. Instrument cu coarde ciupite, derivat din lăută, avînd coardele mai groase decît ale mandolinei. [Var. mandoră s.f. / < it. mandola].

MANDORĂ s.f. v. mandolă.

MANDOLĂ/MANDORĂ s. f. 1. vechi instrument cu coarde ciupite, provenit din lăută. 2. variantă a mandolinei. (< it. mandola)

MANDORĂ s. f. elem. mandolă.

MANDOLĂ ~e f. Vechi instrument muzical cu coarde, asemănător cu mandolina. [Var. mandoră] /<it. mandola, fr. mandore

*mandóră f., pl. e (fr. mandore, îld. pandore, lat. pandúra, vgr. pandûra; it. mandola. V. mandolină). Un fel de cobză, astăzĭ părăsită. V. și tambură.

!mandolă s. f., g.-d. art. mandolei; pl. mandole

mandolă/mandoră s. f., g.-d. art. mandolei/mandorei; pl. mandole/mandore

mandoră v. mandolă

mandolă/mandoră s. f., g.-d. art. mandolei/mandorei; pl. mandole/mandore

mandoră v. mandolă

mandora v. mandola (1).

mandola (cuv. it.) 1. Instrument cordofon asemănător lautei*, de dimensiune mai mică, din sec. 14-18, cu opt perechi de coarde, întinse peste un gât fără tastieră (v. limbă) (dar prevăzut cu opt bare metalice, transversale). Corpul ușor bombat avea pe față cordarul* și un orificiu de vibrație. Deosebirea între laută* și m. constă în forma de semicerc a jgheabului capului în loc de cel îndoit spre spate al lautei. Sin.: mandora. 2. Instr. din sec. 18 de tipul mandolinei*, de dimensiuni mai mari, acordat (1) do sol re¹ la¹, utilizat și în zilele noastre.

MANDÓLĂ s. f. v. mandoră.

MANDÓRĂ s. f. Vechi instrument muzical asemănător cu mandolina¹, ale cărui coarde sînt puse în vibrație prin ciupire. V. c o b z ă. Cf. COSTINESCU. Orologiul din cupolă Anunță fiecare oră Printr-un preludiu de mandolă. MINULESCU, v. 83. – Pl.: madore. – Și: mandolă s. f. – Din fr. mandore. – Pentru mandolă, cf. it. mandola.