mahalagiu² sm [At: ALRM SN h 346/605 / Pl: ~ii / E: mahală + -giu] (Reg) Hamal.

mahalagiu¹ sm [At: (a. 1724) BUL. COM. IST. IV, 60 / Pl: ~ii / E: mahala¹ + -giu] 1 (Înv) Persoană care locuiește într-o mahala (1). 2 (Pex) Persoană cu înfățișare și apucături grosolane. 3 (Gmț) Vecin de cartier sau de stradă. 4 (Lpl) Oamenii din cartierul în care locuiește cineva.

MAHALAGIU, mahalagii, s. m. Persoană care locuiește într-o mahala; persoană cu apucături vulgare. Eu și cu prietinii mei mahalagii visam o stradă fără rîpi, fără noroi, și luminată. SADOVEANU, O. VI 393. Moș Niculaie era un mahalagiu de vremea veche. ARGHEZI, P. T. 116. Bătrîna a început să țipe de s-au strîns mahalagiii. CARAGIALE, P. 146.

MAHALAGIU ~i m. 1) Fiecare dintre persoanele ce locuiesc într-o mahala, privite în raport una față de alta. 2) Persoană cu apucături vulgare, care se ceartă și bârfește. /mahala + suf. ~giu

mahalagiù m. 1. cel ce locuiește într’o mahala; 2. fig. mitocan. [Formațiune analogică].

mahalagíŭ, -gĭoáĭcă s. (d. mahala). Fam. Locuitor din mahala. Locuitor din aceĭașĭ mahala cu altu. Fig. Om prost crescut, mitocan: femeĭa asta răcnește ca o mahalagĭoaĭcă.

mahalagiu s. m., art. mahalagiul; pl. mahalagii, art. mahalagiii (desp. -gi-ii)

mahalagiu s. m., art. mahalagiul; pl. mahalagii, art. mahalagiii (-gi-ii)

mahalagiu s. m., art. mahalagiul; pl. mahalagii, art. mahalagiii

mahalagiu sb. m., -gioaică sb. f.

MAHALAGIU adj., s. v. mitocan.

*MAHALAGIU s. (înv.) mitocan. (Locuitorul unei mahalale se numea ~.)

MAHALAGIU¹ s. m. 1. (Astăzi mai ales peiorativ) Persoană care locuiește într-un cartier (mărginaș), la periferia unui oraș; p. e x t. persoană cu înfățișare și apucături grosolane. Un poloboc de vin ce vînd mahalagiii pe la casele lor, toamna (a. 1776). ap. ȘION II₁, 242. Robii măriii tale prea plecați, popa Iordan. . . eu Ilie grădinariu, eu Pătru alesul, eu Nică alesul și împreună cu toți mahalagiii (a. 1837). DOC. EC. 667. Într-o zi. . . vede casa înconjurată de o mulțime de mahalagii turci bătrîni. REV. NOUĂ, I, 166. Ce-ai de umbli așa ca un mahalagiu de provincie? REBREANU , NUV. 9. Îi părea rău. . . , întocmai cum regretă mahalagiul ajuns deputat că nu l-au văzut comahalagiii strîngînd mîna lui vodă. TEODOREANU, M. II, 412. Crîșmarul. .. salută cu zîmbet prietinesc numai mahalagii joviali și doamne cu fuste crețe și mușcată roșă la ureche. SADOVEANU, E. 169. Moș Niculaie era un mahalagiu de vremea veche. ARGHEZI, P. T. 116. Veneau aci cu carele, ori cu coșuri... aducînd mărfuri pentru mahalagiii din această parte a orașului. CAMIL PETRESCU, O. III, 191. Luminile fură stinse. Ferestrele se închiseră, însă mahalagiii nu se culcară. STANCU, R. A. IV, 63. Aveau mahalagiii o iluzie de belșug, un simțămînt de tihnă și bucurie. PAS, Z. I, 171 cf. 214. 2. Vecin de cartier sau de stradă; (la pl. art.) oamenii, lumea din cartierul în care locuiește cineva. Să mergeți acolo la acel loc al dumisale hatmanului și să strîngeți oameni buni, mahalagii și alți oameni bătrîni de penpregiur (a. 1724). BUL. COM. IST. IV, 60. Și dacă vreunii din mahalagii nu vor avea trebuință de stînjini de loc de hrană, partea acelor s-o plătească ceielalți mahalagii ai lor (a. 1816). URICARIUL, V, 206. Bătrîna a început să țipe, de s-au strîns mahalagiii. .. Vecinii au înțeles că omul înnebunise. CARAGIALE, O.II, 272. Toți mahalagiii știau că mă duc în străinătate. BRĂESCU, A. 186, cf. 70, ALR I 2147/508, 614, ALR II 4844/514. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Locuitorii mahalagii de aici, din orașul leșului (a. 1815). URICARIUL, II, 13/21. Eu și cu prietenii mei mahalagii visam o stradă fără rîpi, fără noroi, și luminată. SADOVEANU, O. VI, 227. Pe tine, cînd te-am luat, Eram tînăr și bogat... Dar cîinii mahalagii Ne-a pîrît pe la beșlii. TEODORESCU, P. P. 676. - Pl. : mahalagii. – Mahala¹ + suf. -giu.

MAHALAGIU² s. m. (Regional) Hamal (Furcenii Vechi-Tecuci). ALRM SN h 346/605. - Pl.: mahalagii. – Mahală + suf. -giu.