MÂNECARE, mânecări, s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) mâneca și rezultatul ei. – V. mâneca.

mânecare sf [At: PSALT. 274 / V: ~nic~ / Pl: ~cări / E: mâneca] 1 (Înv) Sculare dis-de-dimineață Si: mânecat¹. 2 Pornire în zori. 3 (Îlav) La ~ În zorii zilei. 4 (Îvr) Dimineață. 5 (Reg) Utrenie.

MÂNECARE, mânecări, s. f. Acțiunea de a (se) mâneca și rezultatul ei. – V. mâneca.

mânecare f. plecare de dimineață: scoală-te dela mânecare POP.

mănica v vz mâneca

mâineca v vz mâneca

mâneca [At: N. TEST. (1648), 98^v/25 / V: mănica, mânica, (nob) mâineca v / Pzi: mânec / E: ml manicare] 1 vr (Îvp) A se scula dis-de-dimineață. 2 vr (Îvp; îe) A se ~ de ziuă A se face ziuă. 3 vr (Îvp) A porni dis-de-dimineață. 4 vr (Îvp) A porni. 5 vi (Îvp) A pleca. 6 vi (Îvp) A se îndrepta spre... 7 vi (Îvr) A se grăbi. 8 vi (Reg; d. albine) A cutreiera câmpul.

mânecar sn [At: LB / V: (reg) ~nicar (Pl: mânecaruri) / Pl: ~e, (reg) ~i, ~cări / E: mânecă¹ + -ar] 1 Haină țărănească scurtă, confecționată din blană, stofa sau pânză, cu sau fără mâneci Si: cojoc, (reg) ilic, laibăr, mintean, spențer, veston, zăbun. 2 (Reg) Cămașă pentru femei. 3 (Înv; mpl) Rucaviță. 4 Manșetă (1). 5 (Reg; lpl) Mâneci¹ (1) detașabile, împletite din lână sau confecționate din blană, care se poartă iarna, peste încheieturile mâinilor, pentru a le proteja de frig. 6 (Buc) Brățară din mărgele. 7 (Lpl) Mânecuțe (3). 8 (Trs) Manșon (1). 9 Perniță sau scândură îmbrăcată în pânză pe care croitorii calcă mânecile hainelor.

mânica v vz mâneca

mânicar sn vz mânecar

mânicare sf vz mânecare

MÎNECA, mînec, vb. I. Refl. (Popular) A se scula dis-de-dimineață. M-am mînecat, Toiagu-n mînă am luat. PĂSCULESCU, L. P. 114. Ba, dragă, m-oi mîneca Și la măicuță-oi pleca. SEVASTOS, C. 26. ◊ Intranz. Cine mînecă de dimineață, El izbutește mai mult în piață. PANN, P. V. II 68. – Variantă: mînica (ȘEZ. XXIII 23) vb. I.

MÎNECAR, mînecare, s. n. Haină scurtă țărănească de stofă, de blană sau de pînză, cu sau fără mîneci; mintean, zăbun. Sta ghemuit... cu mîinile petrecute-n mînecile mînecarului. SANDU-ALDEA, U. P. 224.

MÎNICA vb. I v. mîneca.

A MÂNECA mânec intranz. pop. 1) A se scula în zorii zilei; a se trezi cu noaptea în cap. 2) A pleca dis-de-dimineață. /<lat. manicare

MÂNECAR ~e n. Haină scurtă (de stofă, de blană sau de pânză), cu sau fără mâneci, purtată de țărani. /mânecă + suf. ~ar

mânecà v. a porni înainte de a răsări soarele: cine mânecă de dimineață, izbutește mai mult în piață PANN. [Lat. MANICARE, a sosi des de dimineață].

mânecări f. ornate sacre ale treptelor ierarhice superioare (cari se îmbracă pe brațe sau mâneci).

mînec, a -á v. intr. (lat. mánico, -áre, a sosi dimineață. V. mîne). Vechĭ. Mă scol dimineața: cine mînecă de dimineață, izbutește maĭ mult în pĭață (Pan); cine mînecă, nu întunecă (nu-l apucă noaptea pe drum). Azĭ. Pe mînecate, des-de-dimineață, în zorĭ, înainte de cîntătorĭ. De mînecate, de dimineață de tot: a porni de mînecate. – Și demînecate: de demînecate începură a sosi țăraniĭ (CL. 1910, Dec. 1112) demînecate pînă în seară (VR. 1912, 10, 53). – Cjb. dă și un subst n. mînec, zorĭ: a porni de mînec.

mînecár n., pl. e. Mînecuță preuțească.

mînecáre f. Mînec, zoriĭ zileĭ.

mânecare (înv., pop.) s. f., g.-d. art. mânecării; pl. mânecări

mânecare (pop.) s. f., g.-d. art. mânecării; pl. mânecări

mânecare s. f., g.-d. art. mânecării; pl. mânecări

mâneca (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. mânec, 2 sg. mâneci, 3 mânecă; conj. prez. 1 sg. să mânec, 3 să mânece corectat(ă)

mânecar s. n., pl. mânecare

mâneca (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 mânecă

mânecar s. n., pl. mânecare

mâneca vb., ind. prez. 1 sg. mânec, 3 sg. și pl. mânecă

mânecar s. n., pl. mânecare

mîneca (mînec, mînecat), vb. – A se scula devreme. – Megl. mănicat „timpuriu.” Lat. manĭcāre (Densusianu, Hlr., 167; Pușcariu 1084; Candrea-Dens., 1118; REW 5300; Rosetti, I, 169), cf. alb. mëngoń, v. umbr. manecare (Gius. Mazzatinti, Poesie religiose del s. XIV, Bologna, 1881, 15). – Der. mînec, s. n. (rar, zori de zi); mînecare, s. f. (zori); mînecat, s. n. (zori; acțiunea de a mîneca); mînecătoare, s. f. (obicei folcloric în ajunul sărbătorii de Sf. Gheorghe).

mânecare, mânecări s. f. 1. (Înv.) Acțiunea de a (se) mâneca; sculare dis-de-dimineață. ♦ (Înv.) Dimineață. 2. (Reg.) Utrenie. [Var.: (reg.) mânicare s. f.] – Din mâneca.

mânecar, mânecare și mânecări s. n. Mânecuță, rucaviță. [Var.: (reg.) mânicar s. n.] – Din mânecă + suf. -ar.

mânicar s. n. v. mânecar.

mânicare s. f. v. mânecare.

MÂNECĂRI (< mânecă) s. f. pl. Manșete confecționate din stofă, catifea sau împletite din lână colorată, bogat ornamentată cu broderii. Purtate de feciorii din Maramureș, în zilele de sărbătoare, au fost introduse în costumul popular după al doilea război mondial.

MÂNECARE s. (înv.) mânecat.

MÂNECAR s. v. manșon.

MÂNECAR s. 1. (la pl.) mânecuțe (pl.). (~e pentru funcționari.) 2. (BIS.) mânecuță, rucaviță, (înv.) naracliță.

MÎNECAR s. 1. (la pl.) mînecuțe (pl.). (~e pentru funcționari.) 2. (BIS.) mînecuță, rucaviță, (înv.) naracliță.

mînecar s. v. MANȘON.

MÎNECARE s. (înv.) mînecat.

MĂNICÁ vb. I v. mîneca.

MÎNECÁ vb. I. I n t r a n z. și r e f l. (Învechit și popular) 1. A se scula în zori, dis-de- dimineață. Ce-ți voiu adaoge cîntec Din zuori, de cînd mă mînec. DOSOFTEI, PS. 232/8. Mînecă Avimeleh dimineața și chemă pre toate slugile lui. BIBLIA (1688), 13²/27, cf. 106²/2. Eu m-am mănicat să mă spăl, să mă curâțăsc (a. 1784). GCR II, 137/10. M-oiu mîneca Și la măicuță-oi pleca. SEVASTOS, C. 26, cf. id. N. 12. S-o mînicat. . . Gras și frumos, Bun sănătos. ȘEZ. XXIII, 23. M-am sculat, M-am mânecat, Toiagu-n mînă am luat. PĂSCULESCU, L. P. 114. Cine mînecă de dimineață, El izbutește mai mult în piață. PANN, P. V. II, 68/5. Cine mînecă mai dimineață mai departe ajunge ! F (1867), 146, cf. MARIAN, D. 7, id. NU. 100. ◊ E x p r. (I m p e r s.) A se mîneca de ziuă = a se face ziuă. IORDAN, STIL. 192. 2. A porni dis-de-dimineață, a pleca în zori; p. g e n e r. a porni, a pleca, a se duce, a se îndrepta spre . . . Către tire mărecu. PSALT. 118. De noapte mînecă d[u]hul mieu cătră tine. CORESI, PS. 426/8. Toți oamenii mineca cătră el să auză pre el. N. TEST. (1648), 98^v/25. Mînecă Avraam demineața la locul unde sta înaintea D[o]mnului. BIBLIA (1688), 13¹/18. La opt ceasuri. . . au mînecat să-și ia ziua bună. M. COSTIN, LET. I, 297/37. Și i-au audzit acel capitan vorovind ei în de ei, dzicînd: „Să ne mînecăm dimineață să-i prindem”. NECULCE, L. 214. De vei vedea pre cel înțelept, să mîneci la dînsul. ȚICHINDEAL, F. 230/27. Deacă simțesc numai ceva zi bună, o dată cu ziua mînecă la cîmp. TOMICI, C. A. 103/10. Alerg, mînec pînâ-n zori, Ca cîinii strejuitori. MUMULEANU, C. 90/16. L-am privit ieșind la lanul boieresc prin sila zapciilor, iar nu mănicîndu-să dis-de-dimineață cu noaptea în cap, ca atunce cînd să duce la ogorașul său. I. IONESCU, C. 0100/21. Mînecînd de la Sibiiu cu două mii de călăreți, îi merse într-ajutoriu. BARIȚIU, P. A. I, 241. Trecătorul ce s-ar fi mînecat pe drumul larg și drept . . . ar fi văzut. . . pe un bătrîn. HOGAȘ, DR. II, 111. Pe N. în brațe-am luat, Pe cale m-am mînecat. MARIAN, NA, 377, cf. id. INS. 65. Dimineață mînecai Pe rouă nescuturată, Pe potecă necălcată. REV. CRIT. V, 91. Foaie de-alunică Cine se mînicâ Și se întunică Joi de dimineață Pe rouă, Pe ceață ? PAMFILE, C. Ț. 55. ◊ F i g. Mînecînd din toate acestea temeiuri, națiunea română nu poate primi. . . valoarea legei electorale din a. 1848. BARIȚIU, P. A. III, 18. Numai calea aceea ne poate duce la progresul literar, care mînecînd din temelia poporală, ține cont și de cerințele latinității noastre. F (1883), 234, cf. ib. (1884), 65. ♦ I n t r a n z. (Învechit, rar) A se grăbi. Îndată după intrarea umilinței noastre în scaunul arhiepiscopiei. . . am mînecat de a satisface acestei recerințe simțitoare (a. 1881). CAT. MAN. I, 571. ♦ I n t r a n z. (Regional, despre albine) A cutreiera címpul. CHEST. VI 15 supl. – Prez. ind.: mînec. - Și: mînicá, mănicá, (neobișnuit) mîinecá (CIHAC, I, 154) vb. I. – Lat. manicare.

MÎNECAR s. n. 1. Haină țărănească scurtă, confecționată din blană, stofă sau pînză, cu sau fără mîneci; mintean (H V 419), laibăr (DENSUSIANU, Ț. H. 324), zăbun (H. I 386, XIV 351), ilic (ib. V 129), spențer (ib. V 390), cojoc (MOLIN, R. B. 416, ALR II 3336/2, 27), veston (ALR II 3 327/102, 192). Cf. MAN. GÖTT. 131. Preste pieptariu, mînecariu de pînză. MOLDOVAN, Ț. N. 64. Femeile vara poartă o haină din pănură albă. . ., iarna din cojoc, adecă piele de miel și să numește mînecari. LIUBA-IANA, M. 19. Sta ghemuit în scoarța ailaltă, cu mîinile petrecute-n mînecile mînecarului. SANDU-ALDEA, U. P. 224. Mînecările de bumbac erau albe ca laptele. AGÎRBICEANU, A. 113. De-i vară, se îmbracă mai ușor, cu niște mînecări de pînză sau de postav. PĂCALĂ, M. R. 119. Se purta însă, pînă acum 25 ani, și „mînicariu” – comun bărbaților și femeilor. DIACONU, VR. LIX. Din dimia dată la piuă se scot: cioareci. . ., mînecare, chebe, glugi etc. STOIAN, PĂST. 60, cf. H II 132, 262, 271, V 129, VII 171, XII 174, PAȘCA, GL. ♦ (Regional) Cămașă femeiască (Voineasa-Călimănești). ALR I 1873/798. 2. (Învechit, mai ales la pl.) Rucaviță. Patrahire, mînicariuri (a. 1824). ap. TDRG, cf. CADE, SCRIBAN, D. ♦ Manșetă (1). Ale lor ranguri se vor osebi prin șereturi de aur, de carele subleitenantul va purta unul. . ., căpitanul trei pe mînecare. AR (1829), 178²/33. ♦ (Regional, la pl.) Un fel de mîneci¹ (1) detașabile, împletite din lînă sau confecționate din blană, care se poartă iarna, peste încheieturile mîinilor, pentru a le proteja de frig. Mînecari de lîneturi se poartă mai mult în Bucovina. PAMFILE, I. 318, cf. ALR II 3353/141, 157, 228, 235, 260, 284, 334, 353, 362, 365, 386, 574, LEXIC REG. 117. ♦ (Prin Bucov.) Podoabă făcută din mărgele, purtată la încheietura mîinii, sub mîneca cămășii. LEXIC REG. 117. ♦ (La pl.) Mînecuțe. Y. m î n e c u ț ă (2). Com. din BUCUREȘTI. ♦ (Prin Transilv.) Manșon (1). Cf. LB, POLIZU, COSTINESCU, LM, SĂGHINESCU, V. 48. 3. Perniță sau scîndură îmbrăcată în pînză pe care croitorii calcă mînecile hainelor. – Pl.: mînecare și (regional) mînecari, mînecări. – Și: (regional) mînicár (pl. mînicaruri) s.n. – Mînecă¹ + suf. -ar.

MÎNECARE s. f. 1. (Învechit) Acțiunea de a (se) m î n e c a; sculare dis-de-dimineață; pornire, plecare (în zori); (învechit) mînecat¹ (1). În deșertu voao iaste mărecarea. PSALT. 274, cf. CORESI, PS. 359/10, LB. În ziua destinată pentru mînecare, corpul, denegînd ascultarea, nu voi să se miște din loc. BARIȚIU, P. A. II, 450, cf. STAMATI, D., PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., COSTINESCU, LM, ALEXI, W. ◊ L o c. a d v. La mînecare = în zorii zilei, dis-de-dimineață. Muierile. . . merseră la mînecare adîncă la mormîntul în care să pusese trupul învățătorului lor. MARCOVICI, D. 302/14. ♦ (Învechit, rar) Dimineață. Dat în Cracovia, marți în mănecarea serbătorii fericiților mucenici Tiburtie și Valerian. ȘINCAI, HR. II, 102/4. 2. (Regional) Utrenie. Cf. SEVERIN, S., BUD, P. P. 79. - Pl.: mînecări. - Și: mînicáre s. f. LB. – V. mîneca.