lăcuitor², ~oare smf vz locuitor

lăcuitor¹ sn [At: DL / P: ~cu-i~ / Pl: ~i / E: lăcui¹ + -tor] Persoană care lăcuiește¹.

LĂCUITÓR², lăcuitori, s. m. Lucrător care se ocupă cu lăcuirea.

LĂCUITÓR¹ s. m. v. locuitor.

LĂCUITÓR ~i m. Muncitor specializat în operații de lăcuire. /a lăcui + suf. ~tor

locuitor, ~oare [At: PSALT. 52 / V: (înv) lăc~ / P: ~cu-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: locui + -itor] 1-2 a (Înv) Care locuiește (1-2) undeva Si: (înv) locuit (4-5). 3 a (Îvr) Care trăiește în concubinaj Si: (îvr) locuit (5). 4 smf Persoană care are domiciliul într-un loc determinat. 5 smf (Pex) Persoană din populația Terrei.

LOCUITÓR, -OÁRE, locuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care locuiește într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc. Caut în acest București de un milion de locuitori un om să mă asculte. C. PETRESCU, C. V. 152. Vreu... ca tot locuitorul să fie reprezentant al națiunii. ALECSANDRI, T. I 232. – Variantă: lăcuitór (RUSSO, O. 78) s. m.

LOCUITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. Persoană care trăiește într-un anumit loc. ~orii orașului. [Sil. -cu-i-] /a locui + suf. ~tor

locuitor m. cel ce locuiește într’o țară, într’un oraș.

locuitór, -oáre s. Care locuĭește: locuitoriĭ unuĭ oraș, uneĭ țărĭ, uneĭ insule.

lăcuitór (-cu-i-) s. m., pl. lăcuitóri

lăcuitór s. m., pl. lăcuitóri

locuitór (-cu-i-) s. m., pl. locuitóri

locuitór s. m., pl. locuitóri

LOCUITÓR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) v. populație.

LOCUITOR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) populație, (înv. și reg.) poporime, (înv.) poporație, public. (~ii unui teritoriu.)

lăcuitór, lăcuitori, (lăcuitoriu), s.m. – (arh.) Locuitor: „Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu întrácest sat...” (Săsar, 1798; cf. Dariu Pop, 1938: 79). – Din locui / lăcui + suf. -tor.