lăcuitor², ~oare smf vz locuitor

lăcuitor¹ sn [At: DL / P: ~cu-i~ / Pl: ~i / E: lăcui¹ + -tor] Persoană care lăcuiește¹.

LĂCUITOR¹ s. m. v. locuitor.

LĂCUITOR², lăcuitori, s. m. Lucrător care se ocupă cu lăcuirea.

LĂCUITOR ~i m. Muncitor specializat în operații de lăcuire. /a lăcui + suf. ~tor

locuitor, ~oare [At: PSALT. 52 / V: (înv) lăc~ / P: ~cu-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: locui + -itor] 1-2 a (Înv) Care locuiește (1-2) undeva Si: (înv) locuit (4-5). 3 a (Îvr) Care trăiește în concubinaj Si: (îvr) locuit (5). 4 smf Persoană care are domiciliul într-un loc determinat. 5 smf (Pex) Persoană din populația Terrei.

LOCUITOR, -OARE, locuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care locuiește într-un oraș, într-o regiune, într-o țară etc. Caut în acest București de un milion de locuitori un om să mă asculte. C. PETRESCU, C. V. 152. Vreu... ca tot locuitorul să fie reprezentant al națiunii. ALECSANDRI, T. I 232. – Variantă: lăcuitor (RUSSO, O. 78) s. m.

LOCUITOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Persoană care trăiește într-un anumit loc. ~orii orașului. [Sil. -cu-i-] /a locui + suf. ~tor

locuitor m. cel ce locuiește într’o țară, într’un oraș.

locuitór, -oáre s. Care locuĭește: locuitoriĭ unuĭ oraș, uneĭ țărĭ, uneĭ insule.

lăcuitor (desp. -cu-i-) s. m., pl. lăcuitori

lăcuitor (-cu-i-) s. m., pl. lăcuitori

lăcuitor s. m., pl. lăcuitori

locuitor (localnic) (desp. -cu-i-) s. m., pl. locuitori

locuitor (-cu-i-) s. m., pl. locuitori

locuitor s. m., pl. locuitori

LOCUITOR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) v. populație.

locuitor, -oare s.m., s.f., adj. I s.m., s.f. 1 <înv.> locaș², sălășluitor, <fig.> suflet. Orașul New York are o populație de peste 8 milioane de locuitori. 2 (la pl. locuitori) populație, <înv. și reg.> poporime, <înv.> locuitorime, poporație, public. Locuitorii Terrei trebuie protejați de războaie. II adj. (înv.; despre oameni) v. Trăitor. Viețuitor.

LOCUITOR s. 1. (înv.) sălășluitor, (fig.) suflet. (Un oraș cu un milion de ~.) 2. (la pl.) populație, (înv. și reg.) poporime, (înv.) poporație, public. (~ii unui teritoriu.)

LOCUITOR. Subst. Locuitor, cetățean; localnic, băștinaș, autohton, indigen, aborigen, (livr.), pămîntean. Muntean, plăieș; cîmpean; pădurean. Orășean, citadin, tîrgoveț; orășenime (rar), tîrgovețime. Sătean, țăran; țărănime. Mărginaș, mărginean (înv. și reg.). Mahalagiu; mahala. Străin, venetic (adesea peior.), imigrant, emigrant, emigrat. Compatriot, simpatriot (grecism înv.), concert, consătean. Vecin, megieș (pop.), vecinătate, megieșie (înv. și pop.). Populație, poporație (înv.), poporime (înv. și reg.). Adj. Cetățenesc. Localnic, băștinaș, de baștină, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean, pămîntesc, pâmîntenesc (înv.). Orășenesc, citadin, urban; sătesc, țărănesc. Mărginaș, mărginean (înv. și reg.). Străin, venetic adesea peior.), emigrant, imigrant. Vecin, megieș (pop.). Vb. A locui, a sta, a ședea, a trăi, a sălășlui (pop.); a se stabili, a se statornici, a se instala, a se aciua, a se aciola (rar), a se pripăși, a se oploși, a se adăposti, a-și găsi locul, a-și afla locul. A popula, a locui (înv.), a coloniza. A fi de loc din..., a se trage din..., a fi din partea locului. A se învecina, a fi vecin, a se megieși (înv. și reg.), a se mărgini. A se orășeniza (rar); a se urbaniza. Adv. Cetățenește; orășenește; țărănește. V. localitate, locuire, națiune.

lăcuitór, lăcuitori, (lăcuitoriu), s.m. (arh.) Locuitor: „Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu întracest sat...” (după Dariu Pop, 1938: 79; doc. din 1798). – Din locui / lăcui + suf. -tor.

lăcuitor, lăcuitori, (lăcuitoriu), s.m. – (arh.) Locuitor: „Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu într’acest sat...” (Săsar, 1798; cf. Dariu Pop, 1938: 79). – Din locui / lăcui + suf. -tor.

lăcuitor, -i, (lăcuitoriu), s.m. – (pop.) Locuitor: „Eu, robul lui Dumnezeu, popa Costan Moldovan, fiind lăcuitoriu într’acest sat...” (Săsar, 1798; cf. Dariu Pop 1938: 79). – Din locui / lăcui + -tor.