JARGON, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorința celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor și care se caracterizează prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi. 2. (înv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

jargon sn^[1] [At: NEGRUZZI, S. I, 16 / V: (înv) gia~ / Pl: ~oane, (înv) ~uri / E: fr jargon] 1 Limbaj specific anumitor categorii sociale prin care acestea se disting de masa mare a vorbitorilor, caracterizat prin abundența cuvintelor și a expresiilor specializate sau pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi. 2 (Înv; imp) Dialect. 3 (Înv; imp) Grai. 4 (Înv) Limbă idiș a evreilor din România. modificată

*JARGON (pl. -onuri, -oane) sn. 📖 1 Limbă stricată, schimonosită: urme de influența acestui ~ baroc ne-au mai rămas astăzi doar pe biletele... Băncii noastre... „Naționale” (car.) ¶ 2 Graiu particular, adesea con-vențional, al unei anumite clase de oameni: ~ul hoților [fr.].

JARGON, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., care reflectă fie dorința celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor, fie tendința de a folosi termeni specifici profesiunilor respective și care se caracterizează prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi, sau a celor de îngustă specialitate. 2. (Înv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

JARGON, jargoane, s. n. 1. Limbaj specific anumitor categorii sociale, care reflectă dorința celor ce-l vorbesc de a se distinge de masa mare a vorbitorilor și care se caracterizează prin abundența cuvintelor și expresiilor pretențioase, de obicei împrumutate din alte limbi. 2. (Înv., azi impr.) Dialect, grai. – Din fr. jargon.

JARGON, jargoane, s. n. Ramificație a limbii comune, folosită de aristocrație și de vîrfurile burgheziei, avînd o sferă de circulație îngustă, și menită să dispară, fiind lipsită de fond principal de cuvinte și de structură gramaticală proprii. Dialectele și jargoanele reprezintă ramificații ale limbii naționale a întregului popor, sînt lipsite de orice independență lingvistică și sînt sortite să vegeteze. STALIN, PROBL. LINGV. 13. Astăzi, cuvintele de jargon încep să fie părăsite. GRAUR, F. L. 156.

JARGON s.n. Limbaj specific anumitor categorii sociale, profesiuni etc., cu o sferă de circulație îngustă, care are fond principal de cuvinte și o structură gramaticală proprie. [< fr. jargon].

JARGON s. n. limbaj specific anumitor categorii sociale sau profesionale, cu o sferă de circulație restrânsă, care are fond principal de cuvinte și o structură gramaticală proprie. (< fr. jargon)

JARGON ~oane n. Limbaj particular al unui grup social sau profesional, caracterizat printr-o gramatică proprie și prin cuvinte codificate, convenționale. ~onul hoților. /

jargon n. 1. limbă stricată; 2. limbă particulară ce adoptă unele clase de oameni.

* jargón n., pl. oane (fr. jargon). Limbă stricată: jargonu jidănesc. Limbă străină pe care n’o înțelegĭ. Limbă specială (păsărească) întrebuĭnțată de diferite categoriĭ de oamenĭ: jargonu hoților (argot).

giargon sn vz jargon

jargon s. n., pl. jargoane

jargon s. n., pl. jargoane

jargon s. n., pl. jargoane

JARGON s. (LINGV.) (înv.) gerg.

jargon s.n. (lingv.) 1 <înv.> gerg. Jargonul este un limbaj specific anumitor categorii sociale, profesionale etc., cu un fond de cuvinte particulare, de circulație restrânsă. 2 (înv.) v. Grai. Idiom.

JARGON s. (LINGV.) (înv.) gerg.

JARGON s. f. (< fr. jargon): limbaj specific categoriilor sociale înstărite și unor profesiuni (de medic, de avocat etc.). Are o sferă de circulație îngustă, nu dispune de un fond principal de cuvinte și de o structură gramaticală proprie, ci de un număr redus de cuvinte și expresii pretențioase de origine străină (foarte apropiate de etimoanele din limbile de la care au fost împrumutate și neasimilate de limba uzuală). Elementele de j. sunt folosite și de alte categorii sociale din dorința acestora de a se diferenția de masa mare a vorbitorilor. Ele sunt însă nerecomandabile, din moment ce în limbă există destule sinonime – moștenite sau împrumutate – folosite de toți vorbitorii. În limba română au existat mai ales elemente de j. grecizant și franțuzit. Azi mai persistă încă în vorbirea unora elemente de j. franțuzit. Iată câteva exemple din cele care s-au folosit sau se mai folosesc: animă „suflet” (cf. lat. anima), columbă „porumbiță” (cf. fr. colombe), demoazelă „domnișoară” (cf. fr. demoiselle), bonjur „bună ziua” (cf. fr. bonjour), bonsoar „bună seara” (cf. fr. bonsoir), mersi „mulțumesc” (cf. fr. merci), monsiu, monsio, musiu „domnule” (cf. fr. monsieur), orvuar „la revedere” (cf. fr. au revoir), rezon „dreptate” (cf. fr. raison), suarea „serată” (după fr. soirée), șarmant „fermecător” (cf. fr. charmant), tujur „totdeauna” (cf. fr. toujours), ui „da” (cf. fr. oui) etc. Trebuie spus că, dacă unii termeni cu această valoare nu se mai folosesc azi (animă, demoazelă, musiu, rezon, suarea), câțiva ironizați de Caragiale încă din secolul trecut, alții, în schimb, continuă să circule tot ca elemente de j. (orvuar, tujur) sau fără această caracteristică lexicală (mersi, șarmant). Cât despre elementele de j. italo-român, create de Heliade în epoca sa, nici unul n-a fost acceptat de limbă: amată („iubită”), angel („înger”), batellă („corabie”), bellă („frumoasă”), belețe („frumusețe”), solemnel „solemn”. Chiar popol („popor”), care a avut o viață mai lungă, a fost înlocuit de forma popor.

a arunca jargoane expr. (deț.) 1. a încerca să convingă pe cineva. 2. a minți

jargoane de popă de țară expr. povestiri sau întâmplări știute de toată lumea.