19 definiții pentru dialect
din care- explicative (10)
- morfologice (3)
- relaționale (4)
- etimologice (1)
- specializate (1)
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
DIALECT, dialecte, s. n. 1. Variantă teritorială a unei limbi, cuprinzând adesea mai multe graiuri. 2. (Impr.) Grai. 3. (Impr.) Limbă. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialecte, lat. dialectus.
dialect sn [At: CANTEMIR, I.I.I, 7 / V: (înv) ~ă sf / P: di-a~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr dialecte, lat dialectus] 1 (Înv) Limbă (ca mijloc de comunicare). 2 Ramificație teritorială a unei limbi, ale cărei trăsături caracteristice o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași limbi. 3 (Rar) Grai. 4 (Imp) Limbaj special tehnic. 5 (Imp) Jargon.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DIALECT, dialecte, s. n. 1. Ramificație teritorială a unei limbi, cuprinzând adesea mai multe graiuri. 2. (Impr.) Grai. 3. (Impr.) Limbă. [Pr.: di-a-] – Din fr. dialecte, lat. dialectus.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de romac
- acțiuni
DIALECT, dialecte, s. n. 1. Aspect local al limbii unui popor, care se vorbește pe un anumit teritoriu și are trăsături caracteristice de structură gramaticală și de fond principal de cuvinte care-l deosebesc de celelalte aspecte locale ale limbii întregului popor, precum și de aceasta însăși. V. grai. Cu cît starea de diferențiere a dialectelor e mai avansată, cu atît e mai vizibil că ele au fond principal propriu și structură gramaticală proprie. GRAUR, F. L. 85. 2. (Determinat prin «de clasă») Jargon. 3. (Impropriu) Vorbire, cuprinzînd o terminologie specială de circulație restrînsă, proprie unui anumit domeniu de activitate; limbaj tehnic. D. Panu, jurist și om politic distins, introduce dialectul juridic și administrativ și în literatură. GHEREA, ST. CR. III 132. ♦ (Impropriu) Limbă. Avem un dialect bun, ușor și îmlădios. ALEXANDRESCU, M. 241. – Pronunțat: di-a-.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DIALECT s.n. 1. Ramificație teritorială a unei limbi, ale cărei trăsături caracteristice (fonetice, lexicale, gramaticale etc.) o deosebesc de limba comună a întregului popor și de alte ramificații teritoriale ale acestei limbi. ♦ Grai. ♦ Jargon. 2. (Impr.) Limbaj special tehnic. [Pron. di-a-. / < fr. dialecte, lat. dialectus, gr. dialektos – grai].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DIALECT s. n. 1. variantă regională a unei limbi, caracterizată prin particularități fonetice și lexicale. 2. (impr.) grai. (< fr. dialecte, lat. dialectus)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
DIALECT ~e n. Ramificație teritorială a unei limbi cu trăsături specifice (fonetice, lexicale, gramaticale) față de alte ramificații similare și față de limba literară. [Sil. di-a-] /<fr. dialecte, lat. dialectus
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
dialect n. graiu particular unei țări și diferind mai mult sau mai puțin de limba literară: dialect daco-român, macedo-român, meglenit și istro-român.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
* dialéct n., pl. e (vgr. diálektos, f., d. dialego, deosebesc, vorbesc dialect). Limbă particulară a unuĭ oraș orĭ uneĭ provinciĭ și care diferă în parte de limba generală a națiuniĭ: dialectu daco-, mácedo- și istro-românesc.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
dialectă sf vz dialect
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare morfologice
Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).
dialect (desp. di-a-) s. n., pl. dialecte
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
dialect (di-a-) s. n., pl. dialecte
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
dialect s. n. (sil. di-a-), pl. dialecte
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
Dicționare relaționale
Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).
DIALECT s. v. grai.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
DIALECT s. (LINGV.) (livr.) idiom, (rar) vorbire. (~ul muntenesc.)
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
DIALECT s. (LINGV.) (livr.) idiom, (rar) vorbire. (~ muntenesc.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
dialect s. v. GRAI.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare etimologice
Explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.
dialect (dialecte), s. m. – Ramificare teritorială a unei limbi, grai. – Var. (înv.) dialecta. Fr. dialecte, și înv. (sec. XVIII), din gr. διαλεξις (Gáldi 170). – Der. dialectal, adj., din fr.; dialectic, adj.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
DIALECT s. n. (< fr. dialecte, lat. dialectus < gr. dialektos „grai” < dia „cu”, „prin” + legein „a vorbi”): ramificație teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale, caracterizată prin anumite particularități (mai ales fonetice și lexicale, mai puțin morfologice și sintactice), care o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași limbi și chiar de limba comună căreia îi aparține în ansamblu. D. este un subcod (subsistem) încadrat pe axă orizontală a limbii. Se constituie în mod frecvent pe baza mai multor graiuri locale, care prezintă trăsături comune. Unii lingviști echivalează impropriu d. cu graiul, cu jargonul, cu limbajul tehnic sau chiar cu limba. D. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunității sociale (rurale, de obicei). El are o dublă funcție: de a asigura comunicarea între comunități vecine și de a permite, în același timp, demarcarea colectivităților. Uniformizarea și diferențierea sunt două tendințe care îl însoțesc, în general, în evoluția sa, asigurând în acest fel echilibrul necesar funcționării sistemului. Vorbitorii au, în general, conștiința apartenenței lor la un anumit tip dialectal. Între varietățile dialectale ale unei limbi se află zone de tranziție care asigură continuitatea comunicării. Baza dialectică a unei limbi literare o constituie un anumit (sub)dialect. Astfel, pentru română: (sub)dialectul muntean; pentru italiană: d. florentin; pentru spaniolă: d. castilian etc. Limba literară selectează preponderent unele particularități ale acestui (sub)dialect de bază, la care adaugă particularități selectate de la alte (sub)dialecte. Ridicarea unui (sub)dialect la rangul de limbă literară este un proces istoric, cultural, economic și social îndelungat. Între aspectul literar al unei limbi și varietățile ei regionale poate fi identificată o formă intermediară de comunicare, denumită interdialect (v.). Definirea și delimitarea d. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenției criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noțiunea de d. este relativă și ea poate fi înțeleasă diferit de la o limbă la alta, în funcție de condițiile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic. ◊ ~ convergent (tipic): d. în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți teritoriale ale unei limbi căreia i se subordonează. Este forma de bază de manifestare a d., exemplificată prin d. lombard în cadrul limbii italiene, prin d. gascon în cadrul limbii provensale, prin d. valon în cadrul limbii franceze, prin d. aragonez în cadrul limbii spaniole, prin d. mirandez în cadrul limbii portugheze etc. Funcția sa minimală este dublă: de a lega și de a separa, în același timp, unitatea respectivă de unitățile lingvistice învecinate. ◊ ~ divergent (atipic): d. fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională căreia îi aparține din punct de vedere genetico-structural și fără perspectiva de a deveni limbă independentă. Astfel: d. corsican în raport cu italiana, d. românești sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) în raport cu limba română, idiomul ceangăilor din Moldova în raport cu limba maghiară etc. În mod tradițional, cei mai mulți lingviști români consideră că limba română a dispus și dispune de patru dialecte distincte: a) dialectul dacoromân, rezultat din scindarea limbii române comune între secolele al IX-lea – al XIII-lea; este cel mai răspândit și mai dezvoltat d., singurul devenit limbă națională și literară a tuturor românilor din provinciile istorice românești, a statului național român unitar. Ca limbă română, el este vorbit astăzi atât în România, cât și în Republica Moldova (Basarabia), în Bucovina, în Ținutul Herței, în Transnistria, în sudul Basarabiei (Ucraina) și în zonele limitrofe cu frontierele românești din Bulgaria, Iugoslavia și Ungaria. b) dialectul aromân (macedoromân), rezultat tot din scindarea limbii române comune; este al doilea ca răspândire teritorială și ca dezvoltare, vorbit de o populație de câteva sute de mii de oameni în Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Iugoslavia, Macedonia și Bulgaria). A suferit – cu deosebire în vocabular – influențe grecești, albaneze, turcești, sârbo-croate și bulgare. Nu are aspect literar conturat, deși în secolele al XVII-lea și al XIX-lea a existat o literatură scrisă în acest d. Divizarea aromânilor în grupuri compacte în raport cu statele balcanice în care au trăit și trăiesc, lipsa de continuitate în funcționarea școlilor aromâne și în efectuarea serviciului religios în limba maternă, bilingvismul și lipsa drepturilor fundamentale ale minorităților au făcut imposibilă crearea unei limbi aromâne literare. În momentul de față, toată intelectualitatea de origine aromână din țara noastră și din celelalte state ale Europei și Americii, sprijinită de mari personalități europene, inclusiv din Consiliul și Parlamentul Europei, duce o luptă aprigă pentru recunoașterea statutului de naționalitate distinctă, cu drepturi depline, pentru aromânii din statele balcanice în care locuiesc de veacuri întregi. Recentul Congres Internațional de la Freiburg (Germania) – 23-26 septembrie 1996 – organizat de către Uniunea pentru limba și cultura aromână, condusă de prof. dr. Vasile G. Barba, în colaborare cu Seminarul de Romanistică al Universității Albert-Ludwig din Freiburg, reprezentat de către prof. dr. Hans-Martin Gauger, a avut ca temă „Limba, literatura, istoria și cultura aromânilor”. Dezbaterile au demonstrat că aromânii există și că trebuie să li se facă dreptate, pe baza hotărârilor luate vizând destinul fraților noștri în acest sfârșit de mileniu. c) dialectul meglenoromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de o populație mai puțin numeroasă decât cea aromână, în provincia Meglen din Macedonia (în sudul Bulgariei și nord-estul Greciei), despre care se crede că ar fi migrat acolo prin secolul al XI-lea – al XII-lea, din vecinătatea Daciei, de lângă Dunăre, este foarte apropiat de d. aromân, dar și de cel dacoromân; este folosit numai în conversațiile familiale. A suferit o puternică influență bulgară, mai puțin turcească. Condițiile istorice vitrege, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în acest dialect, numărul relativ mic de vorbitori ai acestuia au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. d) dialectul istroromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de populația de limbă română din Peninsula Istria de pe coasta dalmată (Croația), în vreo opt sate din regiunea cuprinsă între muntele Ucka-Maggiore și lacul Cepih. Se presupune că ar fi migrat acolo prin secolul al X-lea – al XI-lea din vestul Transilvaniei și din Banat. Este puternic influențat de croată, mai puțin de italiană. Condițiile istorice nefavorabile, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în istroromână și numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. Pentru prof. Boris Cazacu cele trei dialecte românești sud-dunărene „constituie un exemplu tipic de dialecte de tip divergent”, în care evoluția a fost determinată mai ales de factori extralingvistici, ele îndepărtându-se de centrul dacoromân. Astăzi, statul român încearcă o revitalizare a legăturilor dintre aceste dialecte și dialectul dacoromân, devenit limbă națională, limba română. (În legătură cu dialectele sud-dunărene, consultați lucrările lingviștilor Th. Capidan, Sextil Pușcariu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Radu Flora, A. Kovacec, Ion Coteanu, Petru Neiescu, Gr. Brâncuș, N. Saramandu, Hristu Cândroveanu etc.). Limbii române actuale, care are la bază dialectul dacoromân, îi sunt proprii, după părerea majorității lingviștilor români, cinci subdialecte, delimitate teritorial: subdialectul muntean, vorbit cu aproximație în zonele Olteniei, Munteniei și Dobrogei, care, datorită condițiilor istorice specifice, a contribuit în mai mare măsură decât celelalte la conturarea trăsăturilor limbii române literare; subdialectul moldovean, vorbit cu aproximație în toată Moldova, în Bucovina de nord (azi în cadrul R. Ucraina), în Ținutul Herța (idem), în Basarabia de sud (idem), în Transnistria (idem) și în Republica Moldova. (Menționăm că așa-zisa „limbă moldovenească”, prezentată de către unii lingviști ruși ca fiind a unsprezecea limbă romanică – sau a douăsprezecea, dacă am avea în vedere și franco-provensala -, independentă de română, nu este altceva decât limba română „cu un colorit dialectal moldovenesc”, vorbită de populația dintre Prut și Nistru și de dincolo de Nistru; „pretinsa limbă moldovenească – spune savantul romanist italian de renume mondial Carlo Tagliavini – nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc ușor modificat..., cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldovenești, cunoscute de altfel și în interiorul granițelor României” – în „Originile limbilor neolatine”, București, 1977, p. 289); subdialectul maramureșean, vorbit în Maramureș; subdialectul crișean, vorbit în Crișana și subdialectul bănățean, vorbit în Banat. În celelalte zone ale Transilvaniei se vorbesc graiuri mixte (cu influențe ale subdialectelor crișean, maramureșean, moldovean și muntean). O părere cu totul opusă privind dialectele limbii române au G. Giuglea, Al. Graur și Ion Coteanu, care consideră că – dată fiind evoluția lor separată și diferită, încă din secolul al XII-lea – fiecare dintre aceste idiomuri ar reprezenta câte o limbă aparte, cu istoria ei specifică (româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna). În concepția lor, subdialectele limbii române actuale n-ar fi altceva decât niște dialecte, față de care se subordonează anumite graiuri (v. și grai).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
- silabație: di-a-lect
substantiv neutru (N1) Surse flexiune: DOR | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
dialect, dialectesubstantiv neutru
- 1. Variantă teritorială a unei limbi, cuprinzând adesea mai multe graiuri. DEX '09 DLRLC DN
- Cu cît starea de diferențiere a dialectelor e mai avansată, cu atît e mai vizibil că ele au fond principal propriu și structură gramaticală proprie. GRAUR, F. L. 85. DLRLC
-
- 2. Grai. DEX '09 DEX '98 DNsinonime: grai
- 3. Limbă. DEX '09 DEX '98 DLRLCsinonime: limbă
- Avem un dialect bun, ușor și îmlădios. ALEXANDRESCU, M. 241. DLRLC
-
- 4. Determinat prin «de clasă»: jargon. DLRLC DNsinonime: jargon
- 5. Vorbire, cuprinzând o terminologie specială de circulație restrânsă, proprie unui anumit domeniu de activitate; limbaj tehnic. DLRLC DN
- D. Panu, jurist și om politic distins, introduce dialectul juridic și administrativ și în literatură. GHEREA, ST. CR. III 132. DLRLC
-
etimologie:
- dialecte DEX '09 DEX '98 DN
- dialectus DEX '09 DEX '98 DN