18 definiții pentru invocație invocațiune


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

INVOCÁȚIE, invocații, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦ Spec. Chemare (cu valoare stilistică) adresată de către un poet muzei pentru a-l ajuta în realizarea creației sale artistice. ♦ Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric) absent. [Var.: invocațiúne s. f.] – Din fr. invocation, lat. invocatio, -onis.

INVOCÁȚIE, invocații, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦ Spec. Chemare (cu valoare stilistică) adresată de către un poet muzei pentru a-l ajuta în realizarea creației sale artistice. ♦ Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric) absent. [Var.: invocațiúne s. f.] – Din fr. invocation, lat. invocatio, -onis.

invocație sf [At: ZAMFIRESCU, R., 112 / V: (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr invocation, lat invocatio, -onis] 1 Chemare în ajutor, de obicei a unei divinități Si: invocare (1). 2 Citare de fapte în sprijinul unei teze Si: invocare (2). 3 (Spc) Chemare, cu valoare stilistică, adresată de către poet muzei sau unor divinități ca să-l inspire Si: invocare (3). 4 (Spc) Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj, de obicei istoric, absent Si: invocare (4).

INVOCÁȚIE, invocații, s. f. Faptul de a invoca; chemare în ajutor. ♦ Rugă pe care unii poeți o adresează muzelor sau unor divinități, de obicei la începutul unui poem, pentru a le cere sprijinul în realizarea operei lor.

INVOCÁȚIE s.f. Invocare. ♦ Parte a unei opere literare în care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira. [Gen. -iei, var. invocațiune s.f. / cf. fr. invocation, lat. invocatio].

INVOCÁȚIE s. f. 1. invocare. 2. procedeu artistic, rugăminte prin care poetul se adresează muzelor sau unor divinități pentru a-l inspira. ♦ ~ retorică = invocație patetică. (< fr. invocation, lat. invocatio)

INVOCÁȚIE ~i f. 1) v. A INVOCA. 2) Citare ca argument pentru susținerea unei afirmații. 3) Chemare a unui poet adresată muzei pentru a-l inspira. [G.-D. invocației] /<fr. invocation, lat. invocatio, ~onis[1]

  1. Var. invocațiune (după def. din DEX și DN) — LauraGellner

INVOCAȚIÚNE s. f. v. invocație.

INVOCAȚIÚNE s. f. v. invocație.

INVOCAȚIÚNE s.f. v. invocație.

invocați(un)e f. 1. acțiunea de a invoca; 2. la poeți: rugăciune adresată Muzei.

*invocațiúne f. (lat. in-vocátio. -ónis. V. vocațiune). Acțiunea de a invoca, de a chema în ajutor: invocațiunea luĭ Dumnezeŭ, luĭ Apóline. Fig. Citațiune: invocațiunea uneĭ mărturiĭ. – Și -áție și -áre.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

invocáție (-ți-e) s. f., art. invocáția (-ți-a), g.-d. art. invocáției; pl. invocáții, art. invocáțiile (-ți-i-)

invocáție s. f. vocație[1]

  1. Var. invocațiune (după def. din DEX și DN) — LauraGellner

Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

INVOCÁȚIE s. v. invocare.[1]

  1. Var. invocațiune (după def. din DEX și DN) — LauraGellner

Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

invocație (lat. invocatio „chemare”, „rugă”), figură care în retorica clasică înseamnă rugăciune adresată unei muze, unei divinități, pentru a-i cere inspirație. În literatura română, un exemplu de i. înseamnă invocarea, mai mult formală, a divinității pentru implorarea unui ajutor (P): „Tănase: Te cunosc și eu prea bine! Sbierea (căzând în genunchi): Și dumneata?... Am murit! Sfinte Petre!... Sfântă Ana!... Mucenice Spiridoane!... Scăpați-mă de pieire!... O să vă dau trei icoane Tot de-aramă poleite cu aur... sau cu argint”. (B. P. Hasdeu) Prin extensiune, Eminescu folosește i. adresându-se unui erou național, ca Vlad Țepeș: „Cum nu vii, tu, Țepeș Doamne, ca, punând mâna pe ei, Să-i împărți în două cete, în smintiți și în mișei, Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!” Astăzi, în aproape toate literaturile care au atins apogeul evoluției moderne, i. este o figură desuetă din pricina caracterului său naiv-liric. Sin. dinosis (gr. deinosis).

INVOCAȚIE (< fr. invocation < lat. invocatio, chemare) Procedeu poetic folosit în epocile clasice și cele influențate de clasicism și care constă în chemarea în ajutor de către poet a muzei sau a unei forțe superioare, spre a putea duce la bun sfîrșit opera sa. Invocația constituie elementul introductiv al operei, iar obiectul ei diferă de la scriitor la scriitor. Astfel, Homer, în Iliada și Odiseea, Vergilius, în Eneida, invocă muza poeziei. Ovidiu, în Metamorfozele sale, se adresează tuturor zeităților Olimpului. Ion Budai-Deleanu, în Țiganiada, sub influența marilor epopei din literatura universală, își începe și el opera cu această invocație către muza lui Homer: Muză! ce lui Omir, odinioară, Cîntași Vatrahomiomahia, Cîntă și mie, fii bunișoară, Toate cîte făcu țigănia, Cînd Vlad-vodă îi dete slobozie, Arme și-olaturi de moșie... iar I.H. Rădulescu, în Michaiada, imitînd începutul Eneidei, spune în limba-i influențată de ideile școlii latiniste: Cîntu armele romane și Căpitanul mare Que’nvinseră păgînii și liberară Tarra... Cînd invocația este folosita de orator sau de poet în interpelarea unui personaj absent sau imaginar, ea capătă denumirea de invocație retorică.

Intrare: invocație
invocație substantiv feminin
  • silabație: -ți-e info
substantiv feminin (F135)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • invocație
  • invocația
plural
  • invocații
  • invocațiile
genitiv-dativ singular
  • invocații
  • invocației
plural
  • invocații
  • invocațiilor
vocativ singular
plural
invocațiune substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • invocațiune
  • invocațiunea
plural
  • invocațiuni
  • invocațiunile
genitiv-dativ singular
  • invocațiuni
  • invocațiunii
plural
  • invocațiuni
  • invocațiunilor
vocativ singular
plural

invocație invocațiune

  • 1. Faptul de a invoca; chemare în ajutor.
    surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN sinonime: invocare
    • 1.1. prin specializare Chemare (cu valoare stilistică) adresată de către un poet muzei pentru a-l ajuta în realizarea creației sale artistice.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • 1.2. Procedeu stilistic prin care oratorul sau scriitorul interpelează un personaj (de obicei istoric) absent.
      surse: DEX '09 DEX '98 MDN '00
      • 1.2.1. Invocație retorică = invocație patetică.
        surse: MDN '00

etimologie: