INVOCAȚIE (< fr. invocation < lat. invocatio, chemare) Procedeu poetic folosit în epocile clasice și cele influențate de clasicism și care constă în chemarea în ajutor de către poet a muzei sau a unei forțe superioare, spre a putea duce la bun sfîrșit opera sa. Invocația constituie elementul introductiv al operei, iar obiectul ei diferă de la scriitor la scriitor. Astfel, Homer, în Iliada și Odiseea, Vergilius, în Eneida, invocă muza poeziei. Ovidiu, în Metamorfozele sale, se adresează tuturor zeităților Olimpului. Ion Budai-Deleanu, în Țiganiada, sub influența marilor epopei din literatura universală, își începe și el opera cu această invocație către muza lui Homer: Muză! ce lui Omir, odinioară, Cîntași Vatrahomiomahia, Cîntă și mie, fii bunișoară, Toate cîte făcu țigănia, Cînd Vlad-vodă îi dete slobozie, Arme și-olaturi de moșie... iar I.H. Rădulescu, în Michaiada, imitînd începutul Eneidei, spune în limba-i influențată de ideile școlii latiniste: Cîntu armele romane și Căpitanul mare Que’nvinseră păgînii și liberară Tarra... Cînd invocația este folosita de orator sau de poet în interpelarea unui personaj absent sau imaginar, ea capătă denumirea de invocație retorică.