13 definiții pentru intermitență intermitință


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

INTERMITÉNȚĂ, intermitențe, s. f. Întrerupere, lipsă de continuitate în desfășurarea unei acțiuni, a unui proces etc.; discontinuitate. ◊ Loc. adv. Cu intermitență = în mod intermitent. – Din fr. intermittence.

INTERMITÉNȚĂ, intermitențe, s. f. Întrerupere, lipsă de continuitate în desfășurarea unei acțiuni, a unui proces etc.; discontinuitate. ◊ Loc. adv. Cu intermitență = în mod intermitent. – Din fr. intermittence.

intermitență sf [At: PONTBRIANT, D. / V: (înv) ~tin~ / Pl: ~țe / E: fr intermittence] 1 Lipsă de continuitate în desfășurarea unei acțiuni. Si: discontinuitate. 2 (Med) Interval de timp care separă accesele de criză ale unei boli, când bolnavul se simte mai bine. 3 (Îs) ~a cordului (sau pulsului) Oprire momentană a inimii, ca urmare a unei stări emoționale, nervoase sau a unei boli de inimă. 4 (Îlav) Cu ~ Intermitent (4).

INTERMITÉNȚĂ, intermitențe, s. f. (Mai ales în loc. adj. și adv.) Cu intermitențe (sau intermitență) = (în mod) intermitent, cu întreruperi. Pînă la Iași ațipi și se trezi cu intermitență. C. PETRESCU, Î. II 133. De altfel eu numai iarna sînt bucureștean și încă ș-atunci cu intermitențe; restul anului stau la țară, și pentru că trebuie, și pentru că acolo mă simt mai bine. REBREANU, R. I 20. Își exercită meseria, dar cu intermitențe mari. IBRĂILEANU, A. 37.

INTERMITÉNȚĂ s.f. Caracterul a ceea ce este intermitent; întrerupere, lipsă de continuitate. [Cf. fr. intermittence, it. intermittenza].

INTERMITÉNȚĂ s. f. caracter intermitent; întrerupere; discontinuitate. (< fr. intermittence)

INTERMITÉNȚĂ ~e f. 1) Caracter intermitent. 2) Oprire de scurtă durată în desfășurarea unei acțiuni, a unui proces; lipsă de continuitate; întrerupere; pauză; discontinuitate. /<fr. intermittence, it. intermittenza

intermitență f. caracterul celor intermitente.

*intermiténță f., pl. e (d. intermitent). Caracteru de a fi intermitent: intermitența pulsuluĭ. Intervalu dintre doŭă acțiunĭ: intermitențele uneĭ boale.

intermitință sf vz intermitență


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

intermiténță s. f., g.-d. art. intermiténței; pl. intermiténțe

intermiténță s. f., g.-d. art. intermiténței; pl. intermiténțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

INTERMITÉNȚĂ s. discontinuitate. (~ unui proces.)

INTERMITENȚĂ s. discontinuitate. (~ unui proces.)

Intrare: intermitență
intermitență substantiv feminin
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • intermitență
  • intermitența
plural
  • intermitențe
  • intermitențele
genitiv-dativ singular
  • intermitențe
  • intermitenței
plural
  • intermitențe
  • intermitențelor
vocativ singular
plural
intermitință
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.

intermitență intermitință

  • 1. Întrerupere, lipsă de continuitate în desfășurarea unei acțiuni, a unui proces etc.
    surse: DEX '09 DEX '98 DN sinonime: discontinuitate pauză (s.f.) întrerupere
    • 1.1. locuțiune adverbială Cu intermitență (sau intermitențe) = în mod intermitent.
      surse: DEX '09 DEX '98 DLRLC attach_file 3 exemple
      exemple
      • Pînă la Iași ațipi și se trezi cu intermitență. C. PETRESCU, Î. II 133.
      • De altfel eu numai iarna sînt bucureștean și încă ș-atunci cu intermitențe; restul anului stau la țară, și pentru că trebuie, și pentru că acolo mă simt mai bine. REBREANU, R. I 20.
      • Își exercită meseria, dar cu intermitențe mari. IBRĂILEANU, A. 37.

etimologie: