interferon sm [At: DEX / Pl: ~i / E: eg interferon, fr interféron] (Bch) Glicoproteină sintetizată în celulele animale după o infecție virală, având proprietăți antivirale.

INTERFERON s. m. substanță proteică sintetizată în celule în timpul infecțiilor virale și care împiedică dezvoltarea virusurilor. (< engl. interferon, fr. interféron)

interferon s. n. (med.) ◊ „Rezistența la mai mulți viruși era consecința elaborării de către celulele organismului a unei substanțe proteice susceptibile de a se întrepătrunde (interfera) cu acțiunea altor viruși – respectiva substanță fiind de aceea denumită «interferon».” Sc. 13 V 77 p. 5. ◊ „Un alt exemplu de asemenea «medicamente de tip nou» îl constituie interferonul, un agent antiviral eficace împotriva a diferite tipuri de viruși.” Sc. 25 III 79 p. 5. ◊ „[...] a experimentat cu succes acest interferon purificat pe 35 de pacienți.” R.l. 1 III 85 p. 6; v. și 8 II 85 p. 8; v. și coli, viral (din fr. interféron, engl. interferon; PR 1952, BD 1969; DM; DEX-S)

+interferon s. m., pl. interferoni

interferon s. m., pl. interferoni

INTERFERÓN (< fr., engl.) s. m. Substanță proteică antivirală cu structură specifică, formată din interacțiunea celulelor animale cu virusuri capabile să genereze rezistență. Se află în cantitate mare în splină, leucocite, celule epiteliale. În scopuri medicale, se folosește i. obținut din culturi de țesuturi provenite de la maimuță sau om. Cu acest compus se tratează rujeola, herpesul, cancerul ș.a. I. a fost izolat în 1957 de biologii britanici A. Isaacs și J. Lindenmann.