insulta vt [At: MAIORESCU, D. IV, 502 / Pzi: insult, (rar) ~tez / E: lat insulto, -are, fr insulter, it insultare] A jigni (5) pe cineva Si: (iuz) a insultarisi, (frr) a invectiva.

INSULTA, insult, vb. I. Tranz. A aduce cuiva (prin vorbe sau fapte) o insultă; a ocărî, a ofensa, a jigni. M-a insultat!... Ai să te duci imediat să-i ceri socoteală. ARGHEZI, P. T. 132. ◊ Fig. Și ale bătrîneței albi plete insultînd. BOLINTINEANU, O. 203.

INSULTA vb. I. tr. A aduce (cuiva) o insultă; a jigni. [P.i. insult, 3,6 -tă. / < fr. insulter, cf. lat. insultare].

INSULTA vb. tr. a aduce (cuiva) o insultă; (fig.) a brava cu insolență. (< fr. insulter)

A INSULTA insult tranz. (persoane) A trata cu insulte; a înjosi prin vorbe sau prin purtare nedemnă; a jigni; a ofensa. /<fr. insulter, lat. insultare

insultà v. a ocărî cu fapta sau cu vorba, a ofensa pe față.

insultă sf [At: HAMANGIU, C. C. 59 / Pl: ~te / E: fr insulte] 1-2 (Cuvânt sau) faptă injurioasă la adresa cuiva Si: insultare (2-3). 3 Ofensare.

INSULTĂ, insulte, s. f. Atac prin vorbe sau, mai rar, prin fapte împotriva unei persoane, cu intenția de a o umili, de a o înjosi; ocară, jignire, injurie, ofensă. Colonelul Rusescu mișcă nemulțumit mustățile sub insultă. DUMITRIU, B. F. 122. Luă poziția de drepți... convins că alte insulte vor urma. SAHIA, N. 87. Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel La un veac ce nu coprinde decît patimă în el. MACEDONSKI, O. I 119.

INSULTĂ s.f. Jignire, ofensă. [< fr. insulte].

INSULTĂ s. f. jignire, ofensă, injurie. (< fr. insulte)

INSULTĂ ~e f. Vorbă sau faptă care lezează demnitatea sau reputația cuiva; jignire; ofensă; injurie. [G.-D. insultei] /<fr. insulte

insultă f. 1. ofensare cu vorbe sau fapte; 2. atac brusc.

*insúlt, a -á v. tr. (lat. in-sultare, d. saltare, a sălta. V. exult, re-zult). Ultragiez, spun cuĭva cuvinte injurioase. Fig. Fam. Acest orator insultă auzu oamenilor, vorbește foarte prost.

*insúltă f., pl. e (fr. insulte, d. mlat. insultus, insultă, saŭ derivat d. verbu a insulta). Acțiunea de a insulta, vorbă injurioasă adresată cuĭva.

insulta (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. insult, 2 sg. insulți, 3 insultă; conj. prez. 1 sg. să insult, 3 să insulte

insulta (a ~) vb., ind. prez. 3 insultă

insulta vb., ind. prez. 1 sg. insult, 3 sg. și pl. insultă

insultă s. f., g.-d. art. insultei; pl. insulte

insultă s. f., g.-d. art. insultei; pl. insulte

insultă s. f., g.-d. art. insultei; pl. insulte

insult.

INSULTA vb. v. jigni.

INSULTA vb. a jigni, a ofensa, a ultragia, (livr.) a invectiva, a vexa, (pop.) a sudui, (fig.) a atinge, a răni, (livr. fig.) a leza.

INSULTĂ s. v. jignire.

INSULTĂ s. afront, injurie, jignire, ocară, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare.

Oh ! ninsultez jamais une femme qui tombe (fr. „O, nu insultați niciodată o femeie care cade”) – Hugo, Les chants du crépuscule – XIV: Cine știe ce povară a îndurat sufletul ei, cîte zile a răbdat de foame! Vina e a noastră! A ta, bogătașule, și a aurului tău! Pentru ca picătura de apă din țărină să redevină o perlă strălucitoare, e deajuns o rază de soare, o rază de dragoste. Versul lui Hugo se citează în apărarea unei femei care decade din vina societății, sau din alte pricini străine de voința și puterile ei. LIT.