infracțiune sf [At: ODOBESCU, S. I, 324 / V: ~ție / Pl: ~ni / E: fr infraction, lat infractio, -onis] 1-4 Încălcare (a unei legi,) (a unui ordin,) (a unui tratat sau) a unei reguli prestabilite Si: violare. 5 Faptă care prezintă pericol social, constând în săvârșirea cu vinovăție a unei abateri de la legea penală, și care este sancționată de lege.

INFRACȚIÚNE, infracțiuni, s. f. Faptă pedepsită de lege, constînd în călcarea unei legi penale. Infracțiune de drept comun. – Pronunțat: -ți-u-.

INFRACȚIÚNE s.f. (Jur.) 1. Violare a unor legi penale. 2. Abatere, încălcare a unui ordin, a unui tratat etc. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. infraction, lat. infractio – spargere].

INFRACȚIÚNE s. f. 1. încălcare cu vinovăție a unei legi penale. 2. abatere, încălcare a unui ordin, a unui tratat etc. (< fr. infraction, lat. infractio)

INFRACȚIÚNE ~i f. Violare a unei legi, care merită a fi sancționată prin pedeapsă penală; faptă care prezintă pericol social. [G.-D. infracțiunii; Sil. in-frac-ți-u-] /<fr. infraction, lat. infractio, ~onis

infracțiune f. înfrângerea unei legi, unei porunci etc.

*infracțiúne f. (lat. infráctio, -ónis, d. infríngere, -fractum, a înfrînge). Înfrîngerea uneĭ legĭ, unuĭ ordin, tractat ș. a.: infracțiunile regulamentelor polițiiĭ se numesc „contravențiunĭ”.

infracție sf vz infracțiune

infracțiune (-ți-u-) s. f., g.-d. art. infracțiunii; pl. infracțiuni

infracțiúne s. f., pl. infracțiúni

infracțiune (i-u)

INFRACȚIÚNE s. (JUR.) vină. (~ lui a fost dovedită.)

INFRACȚIUNE s. (JUR.) vină. (~ lui a fost dovedită.)