INERENȚĂ s. f. Calitatea a ceea ce este inerent. – Din fr. inhérence.

inerent, ~ă a [At: ARDELEANU, D. 118 / Pl: ~nți, ~e / E: fr inhérent, lat inhaerens, -entis] Care aparține în mod firesc la ceva sau cuiva. corectat(ă)

inerență sf [At: MAIORESCU, L. 48 / S și: (înv) inher~ / Pl: -țe / E: fr inhérence] (Rar) Caracter a ceea ce este inerent.

INERENȚĂ s. f. (Rar) Calitatea a ceea ce este inerent. – Din fr. inhérence.

INERENT, -Ă, inerenți, -te, adj. Care face parte integrantă din ceva, care nu poate lipsi, care constituie un element nedespărțit de un lucru sau de o ființă. (Adverbial) Unii au trăit pe socoteala semenilor lor, speculînd patimile, nevoile, ambițiile ori diferitele slăbiciuni care sînt inerent legate de firea omului, ANGHEL, PR. 107.

INERENT, -Ă adj. (adesea adv.) Care prin natura sa este legat de ceva, care aparține în mod firesc la ceva. [< fr. inhérent, cf. lat. inhaerens].

INERENȚĂ s.f. Calitatea a ceea ce este inerent. [Cf. fr. inhérence].

INERENT, -Ă adj. (și adv.) care prin natura sa este legat de ceva, care aparține în mod firesc la ceva. (< fr. inhérent, lat. inhaerens)

INERENȚĂ s. f. 1. calitatea, starea a ceea ce este inerent. 2. caracteristică a unei relații de reciprocitate între două categorii sintactice presupuse în cadrul aceleiași unități. (< fr. inhérence)

INERENT ~tă (~ți, ~te) Care aparține în mod firesc unui lucru sau fenomen; propriu esenței unui lucru sau fenomen; intrinsec; esențial. Contradicții ~te acestei epoci. /<fr. inhérent, lat. inhaerens, ~ntis

inerent a. unit într’un mod inseparabil cu ceva: greutatea e inerentă materiei; fig. eroarea e inerentă spiritului uman.

inerență f. starea celor inerente.

*inerént, -ă adj. (lat. in-háerens, -éntis, part. d. inhaerére, a fi lipit de, fr. inhérent. V. ad-erent, ezit). Care e din natură strîns legat de alt-ceva: greutatea e inerentă materiiĭ, eroarea e inerentă spirituluĭ uman. corectat(ă)

*inerénță f., pl. e (d. inerent; fr. inérence). Starea lucruluĭ inerent.

inerent adj. m., pl. inerenți; f. inerentă, pl. inerente

inerență s. f., g.-d. art. inerenței

inerent adj. m., pl. inerenți; f. inerentă, pl. inerente

inerență s. f., g.-d. art. inerenței

inerent adj. m., pl. inerenți; f. sg. inerentă, pl. inerente

inerență s. f., g.-d. art. inerenței

inerent.

INERENȚĂ s. f. (cf. fr. inhérence): calitate sau caracteristică a unui raport, a unei relații de reciprocitate (a unei corelații) între două categorii sintactice ce se presupun în cadrul aceleiași unități, ce fac parte integrantă din această unitate, ce aparțin în mod firesc acestei unități și se definesc una prin cealaltă. Termen folosit în sintagmele raport de inerență și relație de inerență (v.), cu referire la relația existentă între predicat și subiect.