inerent, ~ă a [At: ARDELEANU, D. 118 / Pl: ~nți, ~e / E: fr inhérent, lat inhaerens, -entis] Care aparține în mod firesc la ceva sau cuiva. corectat(ă)

INERENT, -Ă, inerenți, -te, adj. Care face parte integrantă din ceva, care nu poate lipsi, care constituie un element nedespărțit de un lucru sau de o ființă. (Adverbial) Unii au trăit pe socoteala semenilor lor, speculînd patimile, nevoile, ambițiile ori diferitele slăbiciuni care sînt inerent legate de firea omului, ANGHEL, PR. 107.

INERENT, -Ă adj. (adesea adv.) Care prin natura sa este legat de ceva, care aparține în mod firesc la ceva. [< fr. inhérent, cf. lat. inhaerens].

INERENT, -Ă adj. (și adv.) care prin natura sa este legat de ceva, care aparține în mod firesc la ceva. (< fr. inhérent, lat. inhaerens)

INERENT ~tă (~ți, ~te) Care aparține în mod firesc unui lucru sau fenomen; propriu esenței unui lucru sau fenomen; intrinsec; esențial. Contradicții ~te acestei epoci. /<fr. inhérent, lat. inhaerens, ~ntis

inerent a. unit într’un mod inseparabil cu ceva: greutatea e inerentă materiei; fig. eroarea e inerentă spiritului uman.

*inerént, -ă adj. (lat. in-háerens, -éntis, part. d. inhaerére, a fi lipit de, fr. inhérent. V. ad-erent, ezit). Care e din natură strîns legat de alt-ceva: greutatea e inerentă materiiĭ, eroarea e inerentă spirituluĭ uman. corectat(ă)

inerent adj. m., pl. inerenți; f. inerentă, pl. inerente

inerent adj. m., pl. inerenți; f. inerentă, pl. inerente

inerent adj. m., pl. inerenți; f. sg. inerentă, pl. inerente

inerent.