impertinent, ~ă [At: NEGRUZZI, S. III, 60/2 / Pl: ~nți, ~e / E: fr impertinent, lat impertinens, -ntis] 1-2 smf, a (Om) obraznic. 3 av Cu obrăznicie.

impertinență sf [At: ALECSANDRI, T. 1384 / V: (înv) ~ție / Pl: ~țe / E: fr impertinence] 1 Obrăznicie. 2 Nerușinare.

impertinenție sf vz impertinență

IMPERTINENT, -Ă, impertinenți, -te, adj. Lipsit de bună-cuviință sau de respect; obraznic, insolent. Dan își aducea aminte ce rîs impertinent avea la început. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37. După afirmările acelui domn, eram, ca literat, o secătură, o nulitate impertinentă. CARAGIALE, O. VII 229. ◊ (Substantivat) Radu-i un impertinent ambițios. ALECSANDRI, T. 1412. Un impertinent, care caută toate chipurile să mă ieie în rîs. NEGRUZZI, S. III 60.

IMPERTINENȚĂ, impertinențe, s. f. Însușirea de a fi impertinent; purtare de om impertinent, obrăznicie, insolență. Cu asemenea obrăznicii, cu asemenea impertinență, nu-ți ușurezi situația! GALAN, Z. R. 356. Ah! Ce n-aș face ca să-mi răzbun de impertinențele ei! ALECSANDRI, T. 1584.

IMPERTINENT, -Ă adj., s.m. și f. Obraznic, necuviincios, insolent. [< fr. impertinent, it. impertinente, cf. lat. impertinens].

IMPERTINENȚĂ s.f. Obrăznicie, necuviință, insolență. [Cf. fr. impertinence, it. impertinenza].

IMPERTINENT, -Ă adj., s. m. f. obraznic, necuviincios, insolent. (< fr. impertinent, lat. impertinens)

IMPERTINENȚĂ s. f. atitudine, comportare impertinentă; obrăznicie, necuviință, insolență. (< fr. impertinence)

IMPERTINENT ~tă (~ți, ~te) Care vădește nerușinare; lipsit de respect; obraznic; insolent; neobrăzat. /<fr. impertinent, lat. impertinens, ~ntis

IMPERTINENȚĂ ~e f. 1) Caracter impertinent; insolență; obrăznicie. 2) Atitudine sau comportare impertinentă; insolență; obrăznicie; neobrăzare. /<fr. impertinence

impertinent a. 1. care vorbește sau lucrează în contra buneicuviințe sau a bunului simț; 2. ofensător, grosolan: vorbe impertinente.

impertinență f. 1. caracterul celui insolent: 2. vorbă, faptă ofensătoare.

*impertinént, -ă adj. (fr. impertinent, lat. impértinens, -éntis, care n’are drept, d. in-, ne, și pértinens, relativ la, compus din per, pin, și tenére, a ținea. V. țin). Obraznic, insolent: om, ton impertinent. Adv. În mod impertinent.

*impertinénță f., pl. e (d. impertinent; fr. impertinence). Caracteru de a fi impertinent. Vorbă saŭ faptă impertinentă.

impertinent adj. m., s. m., pl. impertinenți; adj. f., s. f. impertinentă, pl. impertinente

impertinență s. f., g.-d. art. impertinenței; (manifestări) pl. impertinențe

impertinent adj. m., s. m., pl. impertinenți; adj. f., s. f. impertinentă, pl. impertinente

impertinență s. f., g.-d. art. impertinenței; (manifestări) pl. impertinențe

impertinent adj. m., s. m., pl. impertinenți; f. sg. impertinentă, pl. impertinente

impertinență s. f., g.-d. art. impertinenței; (manifestări) pl. impertinențe

IMPERTINENT adj. v. obraznic.

IMPERTINENȚĂ s. v. obrăznicie.

IMPERTINENT adj. arogant, insolent, ireverențios, îndrăzneț, necuviincios, neobrăzat, nerespectuos, nerușinat, obraznic, semeț, sfidător, sfruntat, trufaș, țanțoș, (livr.) prezumțios, (rar) neinfrînat, (pop. și fam.) țîfnos, (înv. și reg.) rușinat, (Transilv.) șulhetic, (înv.) nerușinos, (fam. fig.) botos. (Om ~.)

IMPERTINENȚĂ s. aroganță, insolență, măgărie, necuviință, neobrăzare, nerușinare, obrăznicie, sfruntare, trufie, tupeu, (rar) semeție, (livr.) morgă, prezumție, (pop. și fam.) țîfnă. (E de o ~ revoltătoare.)

Impertinent ≠ politicos, tacticos