HORAIȚĂ, horaițe, s. f. (Reg.) Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale. [Pr.: -ra-i-] – Et. nec.

horaiță sf [At: LB / P: ~ra-i~ / Pl: ~răiți / E: nct] (Reg) 1 Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale Si: uliță. 2 (Îe) A umbla pe ~ A umbla fără scop, bătând în lung și-n lat străzile. 3 (Lpl) Pământ neproductiv. 4 Loc expus mult la vânt.

HORAIȚĂ, horaițe, s. f. Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale. [Pr.: -ra-i-] – Et. nec.

HORAIȚĂ, horaițe, s. f. (Regional) Drum format în mod natural printre casele unui sat sau ale unui oraș. – Pronunțat: -rai-.

horáiță f., pl. e (cp. cu rut. gorá pron. horá, munte). Nord. Coclaurĭ.

horaiță (reg.) (desp. -ra-i-) s. f., g.-d. art. horaiței; pl. horaițe

horaiță (reg.) (-ra-i-) s. f., g.-d. art. horaiței; pl. horaițe

horaiță s. f. (sil. -ra-i-), g.-d. art. horaiței; pl. horaițe

horaiță (horaițe), s. f. – Drum, cale. Origine necunoscută. În Trans. de Nord. După Scriban, în legătură cu rut. gorá „munte”.

HORAIȚA, mănăstire de călugări, înființată în 1725, în com. Dobreni (jud. Neamț). Biserica Botezul Domnului, construită în 1867, a fost resfințită în 1993.

horáiță, horaițe, horăiți, (horaiț), s.f. (reg.) 1. Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale; uliță, stradă. 2. Coclaur, vâlcea. ■ (în expr.) A umbla pe horaiță = a umbla pe dealuri, prin zone accidentate: „De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiți singură” (Bilțiu, 1999: 385). ■ (top.) Horaiț, cătun în Moisei. – Et. nec. (MDA).

horaiță, horaițe, horăiți, s.f. – (reg.) 1. Drum format în mod natural, prin circulație, între casele unei localități rurale; uliță, stradă (DAR): „De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiți singură” (Bilțiu, 1999: 385; Ieud). 2. Coclaur, vâlcea (Calendar, 2007; Finteuș). În expr. a umbla pe horaiță = a umbla pe dealuri, prin zone accidentate. ♦ (top.) Horaiț, fânațe, teren neproductiv în Săcel (Vișovan, 2005). (Trans. Nord). – Et. nec. (DER, DEX, MDA).

horaiță, horaițe, horăiți, s.f. – 1. Uliță: „De atunci n-am mai umblat noaptea pe horăiți singură” (Bilțiu 1999: 385; Ieud). 2. Coclaur, vâlcea (Calendar 2007; Finteuș). Termen atestat doar în nordul Trans. – Et. nec. (MDA).