hohotire sf [At: PAS, Z. 40 / Pl: ~ri / E: hohoti] 1-2 Izbucnire zgomotoasă (în râs sau) în plâns Si: hohotit¹ (1-2). 3-4 (Râs sau) plâns zgomotos Si: hohotit¹ (3-4). 5- 6 Vorbire printre hohote (de râs sau) de plâns Si: hohotit¹ (5-6). 7 Nechezat al cailor Si: hohotit¹ (7). 8 (Fig) Răbufnire într-un zgomot sacadat asemănător unui hohot Si: hohotit¹ (8). 9 Curgere năvalnică Si: hohotit¹ (9). 10 (Fig) Răsunet puternic și prelung al unei văi Si: hohotit¹ (10).

HOHOTIRE, hohotiri, s. f. Faptul de a hohoti; hohotit, hohot (de rîs sau de plîns). Cineva izbi cu bastonul în toba mare și o sparse, în hohotirile de rîs ale unora. PAS, Z. IV 40.

hohoti vi [At: CANTEMIR, IST. 39 / Pzi: ~tesc, hohot (p 3 hohote, hohotă) / E: hohot, cf rs хохотать] 1-2 A izbucni zgomotos (în râs sau) în plâns. 3-4 (A râde sau) a plânge zgomotos. 5-6 A vorbi printre hohote (de râs sau) de plâns. 7 (D. cai) A necheza. 8 (Fig) A răbufni într-un zgomot sacadat asemănător unui hohot. 9 (Imp) A curge năvalnic. 10 (Fig; d. o vale, o pădure etc.) A răsuna puternic și prelung.

HOHOTI, hohotesc, vb. IV. Intranz. A izbucni în hohote de rîs sau de plîns; a rîde (sau a plînge) cu hohot. Obosise de bocit și hohotea încet. DUMITRIU, N. 92. Hohoteați, băteați din palme și nu vă mai săturați urmărind scena. PAS, Z. I 186. La plecare, fata hohotea ca o nebună, iar tu ai încălecat și te-ai dus. SADOVEANU, O. VI 51. Văd, în zori, cum merg s-adune Mure fetele; doinesc, Rîd pe drum și hohotesc Ca nește nebune. COȘBUC, P. I 262. ◊ Fig. Cînd aș mai vorbi de judecata mea și de ochiul meu sigur, ar hohoti toată Veneția. CAMIL PETRESCU, T. II 310. ◊ (Determinat prin «de rîs» sau «de plîns») Se zvîrcolea în mîinile țăranilor hohotind de plîns. REBREANU, R. II 133. A hohotit în bocet, ca și cînd acum ar fi aflat de moartea lui. POPA, V. 244. Hohotind de rîs a strigat tare, încît a acoperit tot zgomotul. CARAGIALE, O. III 83. ♦ Tranz. (Rar) A spune ceva cu glasul întretăiat de hohote de plîns. Priveau cu toții cum mama mortului hohotește bocetul. DUMITRIU, N. 154. ♦ Fig. (Despre un spațiu în care se produc zgomote) A răsuna (în ecou). Hohotește văzduhul, clocotește pămîntul, Se-ntețește culesul bucuriilor coapte. DEȘLIU, G. 45. Mitraliera prinse apoi să tragă rafale din ce în ce mai lungi și hohoteau dealurile. CAMILAR, N. I 71. Haiducii mei Doinesc toți trei; Și clocotesc Și hohotesc Păduri adînci. IOSIF, V. 61.

A HOHOTI ~esc intranz. 1) A râde sau a plânge cu hohote. 2) fig. (despre spații întinse, păduri, văi) A produce sunete prelungi și răsunătoare care se aud departe sau de departe. /<sl. hohotati

hohotì v. a râde (sau plânge) tare și prelung.

hohotésc v. intr. (rudă cu rus. hohotátĭ, nsl. hohotáti, ngr. haharízo, hahlarízo, rîd cu hohot, huhulízo, suflu cald, vgr. kaházo, rîd cu hohot. V. hihotesc). Rîd orĭ plîng cu hohot: hohotește lumea de rîs.

hohotire s. f., g.-d. art. hohotirii; pl. hohotiri

hohotire s. f., g.-d. art. hohotirii; pl. hohotiri

hohotire s. f., g.-d. art. hohotirii; pl. hohotiri

hohoti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hohotesc, 3 sg. hohotește, imperf. 1 hohoteam; conj. prez. 1 sg. să hohotesc, 3 să hohotească

hohoti (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hohotesc, imperf. 3 sg. hohotea; conj. prez. 3 să hohotească

hohoti vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. hohotesc, imperf. 3 sg. hohotea; conj. prez. 3 sg. și pl. hohotească

HOHOTIRE s. v. hohot.

HOHOTIRE s. hohot, hohotit. (O ~ de plîns.)

hohoti (hohotesc, it), vb. – 1. A izbucni în rîs. – 2. A plînge zgomotos. Creație expresivă, cf. hihoti, chicoti. Se consideră în general că este der. din sl. chochotati „a rîde”, cf. rus. chochot „hohot” (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 139; Tiktin; Berneker 393), cf. 319; Conev 103; DAR). Această soluție este posibilă, dar cuvîntul sl. este tot expresiv și poate, firește, să coincidă cu rom. Pe de altă parte, cuvîntul sl. nu înseamnă decît „a izbucni în rîs”, pe cînd în rom. ideea de „rîs” sau de „plîns”, pare secundară, ideea inițială fiind cea de „în chip zgomotos”; cf. mr. huhutescu, huhutire „a striga, a urla”. – Der. hohot, s. n. (hohot); hohoteală, s. f. (rîs), cf. chicoteală.