15 definiții pentru hiat hiatus

HIÁT, hiaturi, s. n. 1. Întâlnire a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, acestea făcând parte fie din același cuvânt, fie din cuvinte diferite. 2. Fig. Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. [Pr.: hi-at.Var.: hiátus s. n.] – Din fr., lat. hiatus.

HIÁT, hiaturi, s. n. 1. Întâlnire a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, acestea făcând parte fie din același cuvânt, fie din cuvinte diferite. 2. Fig. Discontinuitate, pauză, întrerupere, gol. [Pr.: hi-at.Var.: hiátus s. n.] – Din fr., lat. hiatus.

HIÁT, hiaturi, s. n. Întîlnire (fără a forma diftong) a două vocale, dintre care una la sfîrșitul unui cuvînt sau al unei silabe, iar cealaltă la începutul cuvîntului sau al silabei următoare. Sistemul fonetic al limbii romîne nu îngăduie, în general, prezența hiatului. IORDAN, L. R. 204. – Pronunțat: hi-at.

HIÁT s.n. 1. Întâlnire a două vocale care nu formează un diftong (așezate una la sfârșitul unui cuvânt sau al unei silabe, iar cealaltă la începutul cuvântului sau al silabei următoare). 2. (Anat.) Spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. ♦ Pauză, gol. [Pron. hi-at, var. hiatus s.n. / < fr. hiatus, lat. hiatus, cf. hiare – a căsca].

HIÁT s. n. 1. întâlnire a două vocale din același cuvânt sau din cuvinte alăturate care nu formează un diftong. 2. (anat.) spațiu sau deschidere marcată de obicei într-o structură unică. 3. lacună într-o lucrare; întrerupere. ◊ moment într-o piesă de teatru în care rămâne scena goală; (fig.) pauză, gol. (< fr., lat. hiatus)

HIÁT ~uri n. 1) Fenomen fonetic constând în întâlnirea a două vocale pronunțate succesiv în silabe diferite, fie în interiorul unui cuvânt, fie între două cuvinte alăturate. 2) Lipsă de continuitate între două fenomene; întrerupere; discontinuitate. /<fr., lat. hiatus

hiat n. sunet neplăcut produs (în poezie) prin întâlnirea a două vocale.

*hiát n., pl. e (lat. hiatus, d. hiare, a ținea gura deschisă. V. adint, casc, dehiscent, haos). Gram. Întîlnire a doŭă vocale, ca: a o aduce. – Unele limbĭ evită hiatu, maĭ ales în poezie, considerîndu-l ca neplăcut urechiĭ. L. rom. îl tolerează foarte mult.

HIÁTUS, hiatusuri, s. n. V. hiat.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

HIÁT s. n. (< fr. hiatus, lat. hiatus „deschizătură” < hiare „a căsca”): întâlnire a două vocale, care fac parte din silabe diferite, fie în același cuvânt, fie în două cuvinte alăturate, ca de exemplu ă și i în găină, a și u în maurii, o și o în cooperator, e și e în orhidee, a și i în haín, u și a în nuanță, a și a în a auzit, e și e în e elegant, o și o în o operație, u și u în cu unul etc. În limba română există tendința de a elimina h. prin eliziune (ca în exemplele: nu am > n-am, nu întreabă > nu-ntreabă, cu un > c-un, cu o> c-o etc.) sau prin contracție (ca în exemplele: de atunci > de-atunci, pe afară > pe-afară etc.).

hiatus, (engl.= hiatus),lacună stratigrafică.

Intrare: hiat
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular hiat hiatul
plural hiaturi hiaturile
genitiv-dativ singular hiat hiatului
plural hiaturi hiaturilor
vocativ singular
plural
hiatus
substantiv neutru (N24) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular hiatus hiatusul
plural hiatusuri hiatusurile
genitiv-dativ singular hiatus hiatusului
plural hiatusuri hiatusurilor
vocativ singular
plural