EROU, eroi, s. m. 1. Persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional în războaie, prin abnegație deosebită în alte împrejurări grele ori în muncă. ♦ Ostaș căzut pe câmpul de luptă. 2. Personaj principal al unei opere literare. ♦ Personaj principal al unei întâmplări; persoană care, într-o anumită împrejurare, atrage atenția asupra sa. 3. (În mitologia greco-romană) Semizeu, persoană născută dintr-o zeitate și o ființă pământeană, înzestrată cu puteri supraomenești sau care a devenit celebră prin faptele sale deosebite. – Din fr. héros, lat. heros.

erou sm [At: CANTEMIR, I. I. 107 V: (înv) eroe, he~, heroi, iroas, irois, iroiu, irou / Pl: eroi^[1]/ E: fr héros, ngr ἥρως, lat heros, vsl ирои] 1 (Mit) Semizeu. 2 Persoană care se remarcă prin vitejie sau prin fapte extraordinare de arme Si: brav, curajos, invincibil, viteaz. 3 Soldat care a murit vitejește în luptă. 4 Persoană demnă de a fi glorificată și stimată datorită calităților sale excepționale, a devotamentului său pentru o cauză. 5 Persoană care a devenit celebră. 6 (Înv) Persoană care poate fi luată ca model. 7 Persoană care se distinge într-un domeniu. 8 Personaj principal al unei opere literare, dramatice, cinematografice etc. 9 (Fig, îs) ~ de roman Personaj căruia i se întâmplă o aventură. 10 (Fam) Personaj principal al unei întâmplări sau al unei aventuri. 11 (Și irn; îs) ~ul zilei (sau ~ul momentului) Persoană care acaparează atenția publică. 12 Obiect al admirației cuiva. corectat(ă)

EROU, eroi, s. m. 1. Persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional în războaie, prin abnegație deosebită în alte împrejurări grele ori în muncă. ◊ Erou al Muncii (Socialiste) = cea mai înaltă distincție în Republica Socialistă România; persoană care a primit această distincție. ♦ Ostaș căzut pe câmpul de luptă. 2. Personaj principal al unei opere literare. ♦ Personaj principal al unei întâmplări; persoană care, într-o anumită împrejurare, atrage atenția asupra sa. 3. (În mitologia greco-romană) Semizeu, persoană născută dintr-o zeitate și o ființă pământeană, înzestrată cu puteri supraomenești sau care a devenit celebră prin faptele sale deosebite. – Din fr. héros, lat. heros.

EROU, eroi, s. m. 1. Persoană care se distinge prin vitejie și prin curaj excepțional în războaie sau în alte împrejurări grele și periculoase, fiind gata să se jertfească pentru un scop înalt. Din rîndul comuniștilor au ieșit eroi neînfricați în lupta împotriva moșierimii reacționare și burgheziei imperialiste, împotriva războiului hitlerist de cotropire, în războiul de eliberare a patriei de sub ocupația hitleristă, în lupta pentru făurirea Republicii Populare Romîne. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 140. O femeie care știe să trăiască, dar știe să și moară, femeia-erou într-un cuvînt. GHEREA, ST. CR. I 174. ◊ Fig. Eroul și făuritorul istoriei este poporul. V. ROM. mai 1953, 190. ♦ Ostaș căzut pe cîmpul de luptă într-un război just. Cimitirul eroilor. ▭ Pe lîngă mine trec oameni... către mausoleul eroilor. SAHIA, N. 16. 2. Persoană care, printr-o muncă deosebită, contribuie activ la înfăptuirea marilor construcții socialiste. ◊ Erou al Muncii (Socialiste) = titlu de înaltă distincție atribuit în U.R.S.S. și în țările de democrație populară persoanelor care, prin activitatea lor deosebit de importantă, au merite excepționale față de stat, contribuind la ridicarea economiei, culturii, științei și la creșterea puterii și gloriei statului. 3. Personaj principal al unei opere literare. Umbra eroului nostru dispărea prin șiroaiele ploaiei. EMINESCU, N. 34. ♦ Personaj principal al unei întîmplări; persoană care, într-o anumită împrejurare, atrage atenția asupra sa. 4. (În mitologia greco-romană) Personaj înzestrat cu puteri supraomenești sau devenit celebru prin faptele sale deosebite, povestite în legendele mitice. V. semizeu.

EROU s.m. 1. (Ant.) Personaj mitologic născut dintr-un muritor și o divinitate, înzestrat cu puteri supraomenești și despre care se povesteau fapte mărețe; semizeu. ♦ (P. ext.) Denumire dată de greci unor oameni deosebit de viteji, autori ai unor fapte mărețe. 2. Persoană vestită prin forța, vitejia și biruințele sale în războaie, în lupte; personalitate distinsă prin faptele sale mărețe. ♦ Ostaș căzut pe cîmpul de luptă. 3. Persoană deosebită prin calitățile sale morale și prin acțiunile sale mărețe; om care se distinge în mod special într-un anumit domeniu. ◊ (În trecut) Erou al muncii (socialiste) = titlu de înaltă distincție acordat de stat persoanelor care se deosebesc printr-o muncă de valoare excepțională pentru societate; persoană care a primit acest titlu. 4. Personaj principal al unei întîmplări. [< lat. heros, cf. fr. héros].

EROU s. m. 1. (ant.) personaj mitologic născut dintr-un muritor și o zeitate, înzestrat cu puteri supraomenești sau celebru prin faptele sale; semizeu. 2. persoană care se distinge prin vitejie și curaj excepțional în războaie sau în împrejurări deosebit de grele etc. ♦ ostaș căzut pe câmpul de luptă. 3. om deosebit prin calitățile sale morale și prin acțiunile sale, care se distinge în mod special într-un anumit domeniu. 4. personaj al unei opere literare. ♦ personaj principal al unei întâmplări. (< fr. héros, lat. heros)

EROU ~i m. 1) Persoană care se distinge prin bărbăție, vitejie și curaj pe câmpul de luptă. 2) Persoană care se remarcă într-un domeniu de activitate prin muncă și calități morale înalte. 3) Personaj principal al unei opere literare. ~ul unui roman. 4) Personaj mitic născut dintr-o ființă pământească și o zeitate; semizeu. /<fr. héros, lat. heros

erou m. 1. Mit. nume dat celui ce devenise nemuritor, fie ca fiu de zeu și de muritoare (ca Hercule), fie din cauza marilor lui isprăvi (ca Tezeu); 2. fig. cel ce se distinge prin o vitejie extraordinară, prin înălțimea caracterului sau prin nobleța-i sufletească: pe eroici urme eroii strălucesc BOL. 3. personaj principal într’un roman sau într’o tragedie.

*eróu m. (vgr. ῾éros, lat. héros). Mit. Nume dat de Grecĭ marilor oamenĭ divinizațĭ. Viteaz, acela care se distinge pin curaj, maĭ ales în bătălie. Fig. Principalu personagiŭ într’un romanț, într’o poemă ș. a. Persoană de care se vorbește mult: aĭ fost erou zileĭ astăzĭ.

eroe sm vz erou

herou sm vz erou

iroas sm vz erou

irois sm vz erou

iroiu sm vz erou

irou sm vz erou

erou-martir s. m. Persoană moartă eroic (în cursul Revoluției din decembrie 1989) ◊ „Cinstirea Eroilor-Martiri din decembrie ’89 trebuie să rămână vie în amintirea noastră.” R.l. 5 VIII 93 p. 14 (din erou + martir)

oraș-erou s. n. Oraș ai cărui locuitori s-au comportat vitejește (în timpul războiului) ◊ „Zi de zi, leningrădenii adaugă frumuseților orașului-erou perle ale viitorului.” Sc. 10 I 63 p. 3. ◊ „Președintele R.S. F. Iugoslavia, I.B. Tito, a înmânat, în cadrul unei mari adunări populare, ordinul de oraș-erou localității Divar din Bosnia.” Sc. 6 VI 74 p. 6; v. și 28 VII 63 p. 4 (din oraș + erou, după rus. gorod-gheroi; OSRI)

poet-erou s. m. Poet care a căzut ca un erou ◊ „Cititorul va găsi în cartea Elenei Gronov cam tot ce s-ar putea spune despre biografia poetului-erou Mihail Săulescu.” Cont. 8 I 71 p. 3. ◊ „Poetul-erou Const. T. Stoika.” R.lit. 31 I 74 p. 7 (din poet + erou)

erou s. m., art. eroul; pl. eroi, art. eroii

erou s. m., art. eroul; pl. eroi, art. eroii

erou s. m., art. eroul; pl. eroi, art. eroii

Erou al Muncii Socialiste

EROU s. 1. v. viteaz. 2. v. personaj.

EROU s. 1. viteaz, (înv. și pop.) voinic. (A căzut în luptă ca un ~.) 2. personaj, (înv.) persoană. (~ într-o operă literară.)

Erou ≠ laș, poltron, fricos

erou (eroi), s. m. – Persoană care se distinge prin vitejie, prin curaj. Fr. héros, cu finala ca în ecou. – Der. (din fr.) eroic, adj.; eroină, s. f.; eroism, s. n.