40 de definiții pentru harpă arfă arpă harfă (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

HÁRPĂ, harpe, s. f. Instrument muzical format dintr-o ramă mare triunghiulară, pe care sunt fixate coarde diferite ca lungime și ca acordaj (dispuse într-o cutie de rezonanță și o consolă) și care sunt puse în vibrație prin ciupire cu degetele de la ambele mâini. [Var.: hárfă, árpă, árfă s. f.] – Din fr. harpe, germ. Harfe.

HÁRPĂ, harpe, s. f. Instrument muzical format dintr-o ramă mare triunghiulară, pe care sunt fixate coarde diferite ca lungime și ca acordaj (dispuse într-o cutie de rezonanță și o consolă) și care sunt puse în vibrație prin ciupire cu degetele de la ambele mâini. [Var.: hárfă, árpă, árfă s. f.] – Din fr. harpe, germ. Harfe.

HÁRPĂ, harpe, s. f. (Și în forma harfă) Instrument muzical format dintr-o ramă mare triunghiulară pe care sînt fixate coarde neegale puse în vibrație cu degetele de la ambele mîini. V. liră. Deodată harfele și tamburele, alăutele, dairelele începură o cîntare îngerească de care Abu-Hasan rămase atins pînă la suflet. CARAGIALE, P. 133. Mai zi aceste vorbe ! Ele răsună la urechile mele ca harpele antice ! BOLINTINEANU, O. 334. În tot Bucureștiu nu se aflau decît un singur piano și o harpă. GHICA, S. 43. ◊ (Poetic) Și-a întins pe lanuri harfa Vîntul. Potolită-i zarva... Luna-și leagă fruntea rece Cu tulpane străvezii. JEBELEANU, P. 72. Țărînă frumoasă și moartă, De racla ta razim eu harfa mea spartă. EMINESCU, O. I 38. – Variante: hárfă, árpă (NEGRUZZI, S. II 42), árfă (EMINESCU, N. 69) s. f.

!hárpă s. f., g.-d. art. hárpei; pl. hárpe

hárpă/hárfă s. f., g.-d. art. hárpei/hárfei; pl. hárpe/hárfe

HÁRPĂ s. (MUZ.) (înv.) cinghie. (Cântă la ~.)

HÁRPĂ s.f. Instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale ca lungime, puse în vibrație cu degetele ambelor mâini. [Pl. -pe, var. harfă s.f. / < fr. harpe, cf. germ. Harfe].

HÁRPĂ / HÁRFĂ s. f. instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale ca lungime și acordaj, puse în vibrație cu degetele ambelor mâini. (< fr. harpe, germ. Harfe)

HÁRPĂ ~e f. Instrument muzical cu coarde (de lungimi diferite) fixate într-o ramă triunghiulară. [G.-D. harpei; Var. harfă] /<fr. harpe, germ. Harfe

harpă f. 1. instrument de muzică cu coarde, puse în vibrațiune cu degetele; 2. fig. armonie: harpele din stele AL.

*hárpă și árpă f., pl. e (mlat. harpa, fr. harpe, d. vgerm. harpa, ngerm. harfe, de unde și pol. harfa, rus. árfa, înrudit cu vgr. árpe, unealtă curbă, ca secerea, sabĭa, ghearele ș. a. V. harpie, grăbesc). Un instrument muzical triangular [!] cu coarde din ce în ce maĭ micĭ, înalt cît omu. Harpă eoliană, V. eolian. Zool. Un fel de melc din oceanu Indian. – Și harfă (d. ngerm.) și arfă (d. rus.). V. cinghie.

HÁRFĂ s. f. v. harpă.

ÁRFĂ s. f. V. harpă.

ÁRPĂ, arpe, s. f. V. harpă.

HÁRFĂ, harfe, s. f. V. harpă.

Intrare: harpă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular harpă harpa
plural harpe harpele
genitiv-dativ singular harpe harpei
plural harpe harpelor
vocativ singular
plural
arfă
substantiv feminin (F1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular arfă arfa
plural arfe arfele
genitiv-dativ singular arfe arfei
plural arfe arfelor
vocativ singular
plural
arpă
substantiv feminin (F1) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular arpă arpa
plural arpe arpele
genitiv-dativ singular arpe arpei
plural arpe arpelor
vocativ singular
plural
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular harfă harfa
plural harfe harfele
genitiv-dativ singular harfe harfei
plural harfe harfelor
vocativ singular
plural
harfă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular harfă harfa
plural harfe harfele
genitiv-dativ singular harfe harfei
plural harfe harfelor
vocativ singular
plural