cinghie sf [At: VARLAAM, C. 341₂ / P: ~ghi-e / Pl: ~ii / E: tc çengi, srb čengija] (Înv) 1 Harpă. 2 Dansatoare.

CINGHIE s. f. (Mold., ȚR) Cîntăreață și dansatoare. A: Veniră cinghii de giucară foarte frumos. H 1779², 76^r. B: Mai nainte de ce vor intra cinghiile sau măscăricii care fac glume. ÎNDREPTAREA LEGII. ◊ (Adjectival) Urechile care ascultă și iau aminte cu de-adins cîntecele muierilor celor curve și cenghii. EV, 22; cf. EV, 92. Variante: cenghie (EV., 22). Etimologie: tc. çengi, scr. čengija. Vezi și cinghiasă, cinghireasă. Cf. cinghiasă, cinghireasă.

cínghie f. (turc. pers. čenk, arpă, adică „curbă”, înrudit cu cinghel). L. V. Arpă.

cinghíe f. (turc. čengi, arfonistă). L. V. Arfonistă. – Și cinghiĭásă, pl. -iĭese, și cinghireasă, pl. -ese.

CINGHIE s. v. harpă.

cinghie s. v. HARPĂ.

cinghie (cinghii), s. f. – 1. Harfă. – 2. Dansatoare orientală. – Mr. cinghie. Tc. çenk „harfă”, çenci „persoană care cîntă la harfă sau dansează” (Lokotsch 392a); cf. bg., sb. cencija, v. it. cenghi (Battisti, II, 851). – Der. cinghiasă, s. f. (dansatoare). Sec. XVI.

cinghie, cinghii, s.f. (înv.) 1. harfă (harpă). 2. dansatoare publică, cinghiasă.