14 definiții pentru hanță


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

HÁNȚĂ, hanțe, s. f. (Pop.) 1. Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrențuit, de proastă calitate. 2. Fig. Gură (care vorbește mult și fără rost). ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, vorbăreț, guraliv. – Cf. ucr. banca „mârțoagă”.

hanță2 sf [At: BARONZI, L. 99 / Pl: ~țe / E: pbl ctm handră + zdreanță] Zdreanță.

hanță1 sf [At: MACEDONSKI, O. III, 13 / Pl: ~țe / E: ns cf hănțăni1] (Olt) 1 Gură. 2 (Îla) Bun de ~ Guraliv. 3 Voce. 4 Lătrat. 5 Palavragiu.

HÁNȚĂ, hanțe, s. f. (Reg.) 1. Obiect de îmbrăcăminte uzat, zdrențuit, de proastă calitate. 2. Fig. Gură (care vorbește mult și fără rost). ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, vorbăreț, guraliv. – Cf. ucr. banca „mârțoagă”.

HÁNȚĂ2, hanțe, s. f. (Olt.) Gură (considerată ca organ al vorbirii); gură care vorbește mult și fără rost; gură spartă, fleancă, clanță. ◊ Expr. Bun de hanță = flecar, guraliv.

HÁNȚĂ1, hanțe, s. f. (Regional, depreciativ) Obiect de îmbrăcăminte, haină. Se culcau îmbrăcați și se acopereau cu vreo hanță mai groasă. PAS, L. I 76. Uite cum umblu, de n-am și eu o hanță pe mine. CAMIL PETRESCU, T. II 76.

hanță f. sdreanță. [Origină necunoscută].

hánță f., pl. e (cp. cu sas. hânts, vită saŭ persoană lălîĭe, de unde și rut. gánca, pron. hánța, vită. Cp. și cu ung. hanc, zburdălnicie. Dac. 3, 708). Munt. Trans. Haĭnă proastă, fleandură. Fig. Fleoarță, femeĭe depravată (V. tarbă). – În Tut. și foanță, buleandră.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

hánță (pop.) s. f., g.-d. art. hánței; pl. hánțe

hánță s. f., g.-d. art. hánței; pl. hánțe


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

HÁNȚĂ s. v. gură, haină, îmbrăcăminte, strai, veșmânt.

hanță s. v. GURĂ. HAINĂ. ÎMBRĂCĂMINTE. STRAI. VEȘMÎNT.


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

hánță (hánțe), s. f.1. Cîrpă, zdreanță. – 2. Haină zdrențuită. – 3. Gură, limbă. – 4. Femeie stricată. – 5. Cățeluș. – 6. Om zăpăcit, aiurit. Creație expresivă, cf. fleoarță, treanță, hoandră, cu aceleași sensuri. După DAR, ar fi o contaminare a lui handră cu sdreanță. Drăganu, Dacor., III, 708, pleacă de la săs. hânts „vedenie, arătare”; Candrea, de la rut. hanca „gloabă, mîrțoagă” cf. Scriban. Hanț, s. n. (cadavru; mîrțoagă; bucată; Trans., fîșie) trebuie să fie doar o var.Der. hănțui, vb. (a sfîrteca), pe care Cihac, II, 134, îl pune în legătură cu ceh. hantovati „a face pe măcelarul”; hănțălui, vb. (Bucov., a deranja, a importuna); hănțău, s. n. (masa celui care face căruțe); hănțușcă, s. f. (șmecheră, golancă); hoancă (var. hoantă, hoanghină, hoarcă), s. f. (babă); hoarță, s. f. (hîrb), cf. fleoarță; honțăni, vb. (a se agita). – Din rom. pare a proveni rut. hance (Miklosich, Wander., 16).

Intrare: hanță
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • hanță
  • hanța
plural
  • hanțe
  • hanțele
genitiv-dativ singular
  • hanțe
  • hanței
plural
  • hanțe
  • hanțelor
vocativ singular
plural

hanță popular

etimologie: