HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se mână caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, dând dovadă de autoritate (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

hăț² sn [At: DOSOFTEI, V. S. 383 / V: (iuz) ghăț, hâț / Pl: ~uri / E: pbl hăț¹] 1 Parte a hamului alcătuită din curele lungi, prinse de inelele căpițelei, cu ajutorul căreia se conduc caii. 2 (Pan) Frânghie legată de căpăstru, cu ajutorul căreia se mână un animal de tracțiune. 3 (Îs) Cal din ~ Cal din stânga oiștii. 4 (Îe) A ține ~urile în mână A prelua conducerea. 5 (Îe) A scăpa ~urile din mână A pierde conducerea. 6 (Îe) A-i veni iapa la ~ A-i merge bine (cuiva). 7 (Îe) A ține (pe cineva) în ~uri A-și exercita autoritatea strictă asupra cuiva. 8 Laț. 9 Ștreang.

HĂȚ¹, hățuri, s. n. 1. Parte a hamului alcătuită din curele (sau frânghii) lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține din scurt pe cineva sau ceva; a struni, a stăpâni. A lua hățurile în mână = a prelua conducerea, manifestând o oarecare autoritate constrângătoare (într-o întreprindere, o afacere etc.). A scăpa hățurile din mână = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, o afacere etc.), a nu mai putea stăpâni spiritele. 2. (Reg.) Laț, juvăț, ștreang de care este spânzurat cineva. – Cf. haț.

HĂȚ², hățuri, s. n. 1. (De obicei la pl.) Parte a hamului, care constă din curele (sau frînghii) mai lungi, prinse de inelele căpețelei, cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. V. frîu, dîrlog. Suduie neîndemînatic, smucind de hățuri două vite flămînde. SAHIA, N. 47. A fluturat hățurile pe spinarea telegarilor și s-a dus mai departe. POPA, V. 166. Apuc hățurile în mîna stîngă și m-arunc pe șăoaș^[1]. ALECSANDRI, T. 52. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri = a ține în frîu, a struni. A lua hățurile în mînă = a prelua conducerea (unei întreprinderi, a unei afaceri etc.). A scăpa hățurile din mînă = a pierde conducerea sau inițiativa (într-o întreprindere, într-o afacere etc.). 2. (Rar) Laț, juvăț. Te duc la spînzurătoare, chiar dac-ar trebui să merg și eu de hăț cu tine. SLAVICI, N. II 156.

HĂȚ¹ interj. v. hîț.

HĂȚ ~uri n. mai ales la pl. Element de harnașament constând dintr-un complex de curele (sau frânghii) cu ajutorul cărora se conduc caii înhămați. ◊ A ține în ~uri a ține din scurt pe cineva. A lua ~urile în mână a prelua conducerea. /cf. haț

hăț n. curea lungă dela frâul calului. [Origină necunoscută].

hăț! int. exprimă o tragere în direcțiune opusă: hăț în sus, hăț în jos ISP. [Onomatopee].

hăț n., pl. urĭ (rudă cu haț, înhaț). Pl. Curele pe care le țiĭ în mînĭ cînd mînĭ calu înhămat (numite în Munt. și cîmpurĭ).

HÂȚ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o mișcare bruscă și rapidă, când cineva apucă, smucește sau trage ceva. ◊ Expr. Hâț în sus, hâț în jos sau hâț în dreapta, hâț în stânga, arată încercările numeroase și diverse pe care le face cineva pentru a îndeplini o acțiune sau pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută. [Var.: hăț interj.] – Onomatopee.

hâț sn vz hăț³

HÂȚ interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o mișcare bruscă și rapidă, când cineva apucă, smucește sau trage ceva. ◊ Expr. Hâț în sus, hâț în jos sau hâț în dreapta, hâț în stânga, arată sforțările, încercările numeroase și diverse pe care le face cineva pentru a aduce la îndeplinire o acțiune sau pentru a scăpa dintr-o situație neplăcută. [Var.: hăț interj.] – Onomatopee.

HÎȚ interj. (Și în forma hăț; de obicei cu valoare de verb) Onomatopee care redă zgomotul produs de o mișcare bruscă și repede, cînd cineva apucă, smucește sau trage ceva; haț. Nevasta, hăț un șumuiag de fîn, îl face vălătuc și sfîr după popă. SEVASTOS, N. 50. ◊ Expr. Hîț (sau hi) în sus, hîț în jos sau hîț în dreapta, hîț în stînga, arată sforțările sau încercările făcute de cineva pentru a aduce la îndeplinire o acțiune sau pentru a scăpa (prin smucituri de tot felul) dintr-o situație neplăcută. Hîț în dreapta, hîț în stînga, pînă descuie ușa. DELAVRANCEA, la TDRG. Hi! în sus, hăț! în jos; să se miște din loc calul, ba. ISPIRESCU, L. 374. După ce mîncară... smochine, se făcură măgari. Hîț în sus, hîț în jos! Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toți măgarii. id. ib. 282. – Variantă: hăț interj.

HÂȚ interj. (se folosește pentru a reda zgomotul făcut de o mișcare bruscă, o smuncitură) /Onomat.

haț! int. 1. arată sgomotul apucării sau prinderii brusce: haț! pe ied de gât CR.; 2. strigăt de alungat porcii. [Onomatopee].

hîț, interj. care arată huĭetu înhățăriĭ: hîț un covrig! V. haț, hîrț, hîrștĭ, fîț.

hăț s. n., pl. hățuri

hăț s. n., pl. hățuri

hăț s. n., pl. hățuri

hâț interj.

HĂȚ s. v. laț, ștreang.

HĂȚ s. frâu. (Strânge ~ul și oprește calul.)

HĂȚ s. frîu. (Strînge ~ și oprește calul.)

hăț s. v. LAȚ. ȘTREANG.

hîț interj. – Indică o mișcare ritmică de legănat. – Var. hîța, huța, uța, ița. Creație spontană. – Der. hîță, s. f. (Banat, sanie); hîțîi (var. hați, hățăi, ița, huțăi), vb. (a scutura; a hurui; a agita, a mișca), cf. bîțîi; hîțîna (var. hîțina, hîțîni), vb. (a scutura, a hurducăi) cu suf. expresiv -na; hîlțîna (var. hîlțîni), vb. (a hurducăi), cu l expresiv, cf. sgîlțîna; hîrț, interj. (exprimă efortul care se cere pentru a scutura sau deplasa un obiect greu); huță, s. f. (leagăn, scrînciob); huiț, s. n. (Trans., a legăna); huțuna (var. huțîna, huțina), vb. (a scutura; a legăna); huțuț, s. n. (leagăn, scrînciob); huțuța, vb. (a legăna); huțupi, vb. refl. (a se strădui, a face un efort); hutupi, vb. (a împinge, a alunga); heață, s. f. (Trans. de Sud, vargă, joardă); hîțînătoare (var. huțunătoare), s. f. (scrînciob); (h)oțopină (var. huțupină), s. f. (mîrțoagă; femeie rotofeie).

hâț¹, hâțuri, (hăț), s.n. – Frâu; depleu, hăț. – Probabil din hâț².

hâț², interj. – Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. – Formă onomatopeică.

hâț¹, -uri, (hăț), s.n. – Frâu; depleu, hăț. – Probabil din hâț².

hâț², interj. – Haț; indică o mișcare bruscă, când cineva smucește sau trage ceva. – Forma onomatopeică.

HĂȚ subst., pl. hățuri. 1. Hățe, Lupul, munt., 1741 (BCI XV 65); – Șt., țig. (16 A IV 271). 2. Hățul, mold. (Isp IV¹). Hățăști fam. 3. Hățeș, Florea, olt. (Sd XXII 344-5); Hățăș (Sd XXII); Hățăși, Onea; cf. subst; hățaș „potecă în pădure” (DLR).