hârgău sn [At: KLEIN, D. / Pl: ~gaie, ~găi, ~gane / E: nct] (Îrg) 1 Vas de lut smălțuit, cu trei picioare, pentru gătit mâncarea. 2 Ceaun de mămăligă. 3 Oală mare în care se duce mâncarea la câmp. 4 Oală butucănoasă. 5 (Lpl) Vase de bucătărie. 6 (Înv) Hârdău (1).

hîrgăŭ n., pl. ăĭe (ung. dial. hirgó, un fel de oală). Est. Castron, ceaun orĭ cratiță de lut cu fundu maĭ strimt care se pune și’n cuptor (dar nu și la fert) cu diferite bucate: maĭ bine să-țĭ fie răŭ de cît să rămîĭe’n hîrgăŭ, maĭ bine să crăpe rînza de cît să rămîĭe brînza, maĭ bine mațe crăpate de cît bucate stricate (ironic despre ceĭ ce, de lăcomie, nu se’ndură să maĭ lase ceva’n hîrgăŭ). Saxîĭe. Pl. Blide, vase culinare. – Cp. și cu Acad.; rev. I. Crg. 13, 152; Săgh. 57; rTp. 1, 105; Șez. 30, 151. V. pîrnaĭe, cĭuveĭe, ghivecĭ, fîrgăŭ.

hârgắu, hârgauă, (hârdău, hârbău), s.n. (reg.) Oală mare de lut, cu două toarte, în care se păstrează alimentele: „Văzui pă soacra că vine, / Cu tocana-n pindileu, / Cu laptele-ntr-on hârgău” (Bilțiu, 2002: 217). ■ (top.) Hârdău, tău în Munții Rodnei. – Et. nec. (MDA); din magh. dial. hirgo „un fel de oală” (Scriban); posibil var. a lui hârbău.

hârgău, hârgauă, (hârdău, hârbău), s.f. – (reg.) Oală mare de lut, cu două toarte, în care se păstrează alimentele: „Văzui pă soacra că vine, / Cu tocana-n pindileu, / Cu laptele-ntr-on hârgău” (Bilțiu, 2002: 217; Stremț). În Lăpuș, cununa și struțul miresei se află la un loc, pe gâtul unui vas de lut (hârgău) plin cu apă din cel mai curat și mai rece izvor al satului (Memoria, 2004-bis: 1226). – Et. nec. (MDA); din magh. dial. hirgo „un fel de oală” (Scriban); posibil var. a lui hârbău (< hârb „oală de lut veche”).

hârgău, hârgauă, (hârdău, hârbău), s.f. – Oală mare de lut, cu două toarte, în care se păstrează alimentele: „Văzui pă soacra că vine, / Cu tocana-n pindileu, / Cu laptele-ntr-on hârgău” (Bilțiu 2002: 217; Stremț-Codru). În Lăpuș, cununa și struțul miresei se află la un loc, pe gâtul unui vas de lut (hârgău) plin cu apă din cel mai curat și mai rece izvor al satului (Memoria 2004-bis: 1226). – Cf. hârb „oală de lut veche” (> hârbău).