gugiulire sf vz giugiulire

giugiuli [At: GORJAN, H. IV, 74/13 / V: gug~, gugu~ / Pzi: ~lesc / E: ns cf gingirliu, giugiuc] 1-2 vtr (D. oameni) A dezmierda pe cineva cu vorbe drăgăstoase și a-l mângâia. 3 vr (D. câini) A se gudura. 4 vr (D. păsări) A se împerechea.

giugiulire sf [At: DA ms / V : gug~, gugu~ / Pl: ~ri / E: giugiuli] 1 Mângâiere. 2 Gudurare. 3 Împerechere.

gugiuli v vz giugiuli

guguli¹ v vz giugiuli

gugulire¹ sf vz giugiulire

guli v vz giugiuli

gulire sf vz giugiulire

GIUGIULI (-ulesc) vb. tr. și refl. 1 A (se) desmierda cu vorbe și cu gesturi dragăstoase: se va aprinde de dragoste pentru tine, încît nu va ști... cum să te giugiulească (ISP.); nevastă-sa... mi-l giugiulește și mi-l dragostește (RET.) ¶ 2 A se drăgosti (despre păsări): printre crăcile lui întinse se giugiuleau pasărelele (ISP.); Deasupra noastră două presuri Pe-o ramură se giugilesc (VLAH.).

GUGIULI vb. IV. V. giugiuli.

GIUGIULI, giugiulesc, vb. IV. Tranz. A dezmierda, a mîngîia, a alinta. Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn Trebuie să i-l adorm, Dimineața să-l trezesc, Peste zi să-l giugiulesc! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ♦ Refl. A se drăgosti. ◊ Fig. (Despre păsări) Un stol de porumbițe albe ca zăpada se giugiuleau și se jucau. RUSSO, O. 163. – Variantă: gugiuli (EMINESCU, O. I 43) vb. IV.

A GIUGIULI ~esc tranz. fam. (persoane) A atinge ușor și repetat cu mâna în semn de afecțiune, spunând concomitent vorbe de dragoste; a mângâia; a drăgosti. /Orig. nec.

A SE GIUGIULI mă ~esc intranz. fam. A face (concomitent) schimb de giugiuleli (cu cineva); a se mângâia; a se drăgosti; a se ciuguli. /Orig. nec.

giugiulì v. a răsfățà: se giugiuliră ca niște porumbei ISP. [Termen aparținând primitiv graiului copiilor (v. gigea)].

gugulì v. Mold. V. cocolì.

cocolésc v. tr. (răd. coco- din cocoloș, cocoașă, rudă cu ngr. kukulóno, cocolesc, și cu ung. göngyölnîi, a învălătuci. Cp. cu goangăne). Încotoșmănez. Fig. Îngrijesc prea mult: copiiĭ cocolițĭ ĭese slabĭ. L-a cocolit bine, l-a prins (după multă pîndă), l-a aranjat. – Și corcolesc, corconesc (VR. 1925, 5, 279), gogolesc. În Olt. gugulesc, în Buc. gogulesc.

gĭugĭulésc v. tr. (ung. gyögéltetni, a gĭugĭuli, d. gyönge, gingaș. V. gingaș). Răsfăț, alint, dezmerd, mîngîĭ cu mîna. – Și gĭungĭunesc, ghĭonghĭonesc și ghĭunghĭunesc.

gugulésc, V. cocolesc.

giugiuli (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. giugiulesc, 3 sg. giugiulește, imperf. 1 giugiuleam; conj. prez. 1 sg. să giugiulesc, 3 să giugiulească

giugiuli (a ~) (fam.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. giugiulesc, imperf. 3 sg. giugiulea; conj. prez. 3 să giugiulească

giugiuli vb., ind. prez. 3 pl. giugiulesc, imperf. 3 sg. giugiulea; conj. prez. 3 sg. și pl. giugiulească

giugiuli, giugiulesc I. v. t. a mângâia, a dezmierda II. v. r. a se mângâia, a se dezmierda (reciproc)

GIUGIULI vb. v. alinta, dezmierda, mângâia.

GUGULI vb. v. alinta, dezmierda, mângâia.

giugiuli vb. v. ALINTA. DEZMIERDA. MÎNGÎIA.

guguli vb. v. ALINTA. DEZMIERDA. MÎNGÎIA.

guguli, gugulesc, vb. IV (reg.) 1. (despre copii) a răsfăța, a râzgâi. 2. (refl.) a se așeza pe vine ghemotoc; a se ciuci.

giugiulí, giugiulesc, v.t.r. A (se) dezmierda, a (se) mângâia. – Et. nec. (MDA).