gont s [At: CHEST. II, 240/155 / Pl: nct / E: nct] (Reg) Jgheab.

GONȚ s. m. și n. (Mold.) 1. S. m. Alergător, urmăritor. Hameleonul, măcar că în fața tuturor gonților să schimbă. CI, 171. 2. S. n. Joc de-a prinselea. Aflînd în aceia zi o sărbătoare sărba, pre toți dați după giocuri, că cei mai tineri alerga pre cîmpi, ce<i> mai bâtrîni cu rotile pre ulițe, femeile cu gonțuri în grădini., NCCD, 384. Etimologie: sl. gonĭcĭ.

gonț, goánță adj. Mold. Curățat, dezghĭocat, fără păstărĭ: fasole goanțe (boabe). V. decorticat.

gonț, goanță, gonți, goanțe, adj. (reg.) dezghiocat, curățit de păstăi.

GONȚ cf. subst. plural goanțe = boabe de fasole, pietricele (DLR) și srb.-cr. Gonca (Rječ citat de Pașca). 1. – D. act. -ești s; -escu. 2. Gonța mold.; Gonță b. (16 A III 189); – și la genitiv; „Gănții popii” mold., 1686 (BGI IV 186, 194); Gona, fata Dumitrei, 1678 (BGI IV 222). 3. Gonțe, pah., munt., 1500 (Sd XXI); -a (Gat; Giur 267; 16 B I 187, II 328); -a, ard., 1726 (Paș); -a, mold. din Solești, care sub act semnează Ghențe (BCI IV 188). 4. Gonțu, țig. (16 B II 16); Gr. (Bîr III). 5. Gonțilă, I. (AO IX 190). 6. Prob. Gunțați s. disp., vecin cu Bleajoii (17 B III 281) Ploiești.